Umbra Tăcerii: O Fiică în Fața Adevărului

— Irina, ai adus medicamentele? vocea mamei răsună din dormitor, răgușită și nerăbdătoare. Era a treia oară săptămâna asta când mă trimitea la farmacie, mereu cu aceeași rețetă, mereu cu aceeași privire vinovată pe care încerca să o ascundă sub un zâmbet forțat.

Am intrat încet în cameră, cu punga de la farmacie strânsă în mână. Mirosul de mucegai și parfum ieftin plutea în aer, iar perdelele trase lăsau doar o dâră subțire de lumină să pătrundă. Mama stătea pe marginea patului, cu ochii fixați în podea. — Mulțumesc, Irina, șopti ea, evitând să mă privească.

De când tata ne-a părăsit, totul s-a schimbat. Mama nu mai era femeia puternică pe care o știam. Se retrăgea tot mai mult în sine, iar eu încercam să-i fiu sprijin, să-i aduc alinare. Am renunțat la facultate ca să pot lucra și să avem bani de chirie și tratamente. Prietenii mă întrebau de ce nu mă gândesc la mine, dar nu puteam. Era mama mea.

Într-o seară, când m-am întors mai devreme de la muncă, am găsit-o plângând în baie. Ușa era întredeschisă și am văzut cum își injecta ceva în braț. Am înghețat. — Ce faci?! am strigat, iar ea a tresărit, scăpând seringa pe gresie.

— Nu e ce crezi… Irina, te rog… a bâiguit ea, dar ochii îi erau tulburi și vocea tremura. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toate drumurile la farmacie, toate nopțile nedormite, toate sacrificiile mele… pentru asta?

Am ieșit din baie fără să spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat unde am greșit, dacă puteam face ceva diferit. Dimineața, mama a venit la mine cu ochii roșii și mâinile tremurânde. — Irina, nu voiam să afli așa… Dar nu pot fără pastilele astea. Nu mai pot trăi fără ele.

— Și eu? Eu cum trăiesc cu asta? am izbucnit eu. — Ți-am dat tot ce aveam! Am renunțat la viața mea pentru tine!

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit la picioarele mele. — Iartă-mă… Nu știu cum să scap… Nu mai sunt mama ta…

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Am încercat să o conving să meargă la un centru de dezintoxicare, dar refuza mereu. — Ce vor zice vecinii? Ce va zice mătușa Lenuța? Nu pot, Irina! Nu pot!

Am început să mă simt captivă în propria casă. La serviciu eram absentă, prietenii mă evitau pentru că nu mai aveam chef de nimic. Singura care mă suna era Ana-Maria, colega mea din liceu. — Irina, nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat, mi-a spus ea într-o zi.

Într-o seară, după o ceartă violentă cu mama — în care mi-a aruncat în față că sunt egoistă și că nu o înțeleg — am ieșit pe scara blocului și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Vecina de la doi, tanti Viorica, m-a găsit acolo și m-a luat în brațe fără să spună nimic.

— Draga mea, fiecare familie are demonii ei. Dar tu trebuie să trăiești și pentru tine, mi-a șoptit ea.

A doua zi am luat o decizie grea: am sunat la un centru de consiliere pentru dependenți și le-am povestit totul. Mi-au spus că trebuie să pun limite clare și să nu-i mai cumpăr medicamentele. Când i-am spus mamei că nu o voi mai ajuta să-și procure pastilele, a urlat la mine că sunt un monstru și că o las să moară.

Au urmat zile de tăcere grea între noi. Mama s-a închis în cameră și nu a mai vorbit cu mine. Eu mergeam la muncă și mă întorceam într-o casă rece, unde dragostea fusese înlocuită de resentimente.

Într-o noapte am găsit-o leșinată pe podea. Am chemat salvarea și am stat lângă ea la spital ore întregi, cu inima frântă. Medicul mi-a spus că dacă nu acceptă ajutor specializat, va fi doar o chestiune de timp până va ceda complet.

După externare, mama a acceptat cu greu să meargă la terapie. Primele ședințe au fost un chin pentru amândouă. O vedeam cum se luptă cu demonii ei și mă simțeam vinovată că nu pot face mai mult.

Au trecut luni de zile până când am început să ne regăsim una pe cealaltă. Relația noastră nu va mai fi niciodată la fel, dar am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă sacrificiu până la autodistrugere.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta? Și cât din noi pierdem atunci când încercăm să salvăm pe cineva drag?