Umbra Veronicăi: Povestea unei surori care nu a știut să fie ea însăși

— Irina, iar ai luat opt la matematică? Tu știi că Alexandra a luat zece pe linie? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Veronica, sora mea mai mare cu doi ani, stătea la masă cu manualul de engleză în față și zâmbea ușor superior. Nu spunea nimic, dar privirea ei spunea totul: „Eu nu am astfel de probleme.”

Aveam doisprezece ani și deja simțeam că nu sunt destul. Nu eram niciodată destul de bună, destul de silitoare, destul de talentată. Veronica era mereu înaintea mea: la școală, la pian, la concursuri. Și dacă nu era ea, era Alexandra, verișoara noastră, fata perfectă a mătușii Lenuța. De fiecare dată când luam o notă mai mică sau nu reușeam ceva, mama găsea un mod subtil sau direct să-mi amintească: „Uite la Veronica… uite la Alexandra…”

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe trotuarul din fața blocului nostru din Ploiești, Veronica a venit acasă cu o veste: fusese selectată să participe la olimpiada națională de limba română. Tata a deschis o sticlă de vin și a făcut un toast pentru „fata noastră cea mare și deșteaptă”. Eu am stat într-un colț al sufrageriei, cu ochii în cartea de biologie, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să fiu geloasă, dar nu puteam să nu simt că nu contez.

— Irina, tu ce faci? Nu vrei să te înscrii și tu la ceva? La desen, la sport… orice! Să nu rămâi mai prejos decât verișoara ta! Mama mă privea cu o îngrijorare falsă, dar eu simțeam presiunea ca o piatră pe piept.

Așa am ajuns să mă înscriu la tot felul de activități extracurriculare: dansuri populare, clubul de lectură, chiar și la corul bisericii. Nu-mi plăcea nimic cu adevărat. La dansuri mă simțeam stângace, la clubul de lectură eram mereu cea care citea cel mai încet, iar la cor mă pierdeam printre voci. Dar mama era mulțumită. Avea ce povesti la serviciu despre „fetele ei active”.

Veronica însă nu se oprea aici. Într-o seară, când tata era plecat în delegație și mama făcea ordine prin casă, Veronica s-a apropiat de mine cu un zâmbet fals:

— Știi că Alexandra merge la cursuri de informatică? Poate ar trebui să te înscrii și tu. Să nu rămâi ultima din familie…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să merg la informatică. Nu înțelegeam nimic din algoritmi și coduri. Dar am mers. Pentru că nu voiam să fiu „ultima”. Pentru că nu voiam să-i dezamăgesc pe ai mei.

Anii au trecut așa: eu alergând după aprobarea părinților, Veronica strălucind în tot ce făcea, Alexandra fiind mereu etalonul perfecțiunii. În liceu, presiunea a crescut. Mama mă compara acum cu colegele mele: „Uite ce premiu a luat Andreea! Uite ce note are Simona!”

Într-o zi, după ce am picat un test important la matematică, am izbucnit:

— De ce nu pot fi și eu destul pentru voi? De ce trebuie mereu să mă comparați cu Veronica sau cu Alexandra?

Mama s-a uitat la mine surprinsă:

— Noi vrem doar ce e mai bun pentru tine! Dacă nu te împingem puțin de la spate, rămâi pe loc!

Dar eu știam că nu era vorba doar despre mine. Era vorba despre imaginea familiei noastre în fața rudelor și vecinilor. Era vorba despre orgoliul lor.

Veronica a intrat la Medicină în București. Eu am ales Literele la Ploiești, pentru că acolo mă simțeam cât de cât în largul meu. Dar nici atunci nu am scăpat de comparații.

— Veronica salvează vieți! Tu ce faci cu literatura ta? O să ajungi profesoară ca tanti Mariana?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să cred că nu valorez nimic dacă nu sunt ca ele. Am intrat într-o depresie tăcută, ascunsă sub zâmbete false și note decente.

Într-o vară, când Veronica s-a întors acasă în vacanță, am avut o discuție sinceră pe balcon:

— Tu chiar ai vrut toate astea? Sau ai făcut totul doar ca să fii mai bună decât Alexandra?

Veronica a tăcut o clipă.

— Poate că da… Poate că m-am simțit mereu în competiție cu ea. Dar tu… tu ai încercat vreodată să fii doar tu însăți?

Atunci am realizat cât de mult ne-a afectat pe amândouă această goană după validare. Cât de mult ne-am pierdut identitatea încercând să fim „mai bune” decât cineva anume.

Acum am douăzeci și șase de ani și încă lupt cu demonii comparației. Încerc să-mi găsesc drumul meu, fără să mă uit mereu peste umăr la ce fac ceilalți.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm să fim noi înșine? Câți copii cresc astăzi cu povara comparațiilor și așteptărilor nerealiste? Voi cum ați reușit să vă regăsiți identitatea?