Ușa încuiată: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai suport, Vlad! Nu mai pot! Am găsit-o din nou în dormitorul nostru, cotrobăind prin sertare! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad încerca să mă liniștească. Era a treia oară în luna aceea când doamna Margareta, mama lui Vlad, intra peste noi fără să bată la ușă, fără să anunțe, ca și cum apartamentul nostru din Drumul Taberei era tot al ei.

Nu știu dacă cineva poate înțelege sentimentul acela de invazie, de sufocare. M-am măritat cu Vlad acum șapte ani, iar la început am crezut că e doar grijulie. Dar după ce ne-am mutat în apartamentul pe care ni l-a „făcut cadou” la nuntă, am realizat că nu era vorba de generozitate, ci de control. Cheia pe care i-o dăduse Vlad, „ca să poată uda florile când nu suntem acasă”, a devenit pașaportul ei spre viața noastră privată.

— E mama, ce vrei? Așa e ea… Nu vrea decât binele nostru, încerca Vlad să mă calmeze.

— Binele nostru? Să-mi citească mesajele? Să-mi mute hainele? Să-mi spună cum să gătesc și să-mi critice fiecare decizie? Nu mai pot!

Într-o zi, am găsit-o stând pe patul nostru, cu o față gravă.

— Irina, trebuie să vorbim. Nu cred că ești femeia potrivită pentru Vlad. Tu nu știi să ai grijă de el. Uite ce dezordine e aici! Și mâncarea… Vlad a slăbit de când e cu tine!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-i explic că Vlad ținea dietă la recomandarea medicului, dar ea nu voia să audă. Pentru ea, orice nu era făcut după regulile ei era greșit.

Când am rămas însărcinată cu Ilinca, lucrurile s-au agravat. Margareta venea zilnic, aducea sacoșe cu mâncare „ca la mama acasă”, îmi spunea ce să mănânc, ce să port, cum să dorm. Când Ilinca s-a născut, a venit cu pretenția să stea la noi „să mă ajute”. În realitate, mă supraveghea și mă corecta la fiecare pas.

— Nu așa se ține copilul! Nu-i da lapte praf! Nu-l culca pe burtică! Irina, tu nu știi nimic!

Am început să mă simt ca o străină în propria casă. Vlad era prins la mijloc. Încerca să-i explice mamei că trebuie să ne lase spațiu, dar ea plângea și îl șantaja emoțional:

— Dacă nu mă vrei aici, mă duc la cimitir lângă taică-tu! Voi nu mă mai iubiți!

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă în care Margareta a spart o farfurie și a urlat că „i-am furat băiatul”, am decis: trebuie să schimbăm yala. Vlad a fost de acord, dar cu inima grea.

— O să sufere… Dar ai dreptate. Nu mai avem viață.

A doua zi am chemat un lăcătuș. Când Margareta a venit și a descoperit că nu mai poate intra, a făcut un scandal monstruos pe scară:

— Voi sunteți niște nerecunoscători! Eu v-am dat totul! Cum puteți să-mi faceți una ca asta?

Vecinii au ieșit pe hol. Ilinca plângea speriată. Eu tremuram toată. Vlad a încercat s-o calmeze:

— Mamă, te rog… Avem nevoie de intimitate. E casa noastră acum.

— Casa MEA! Eu am plătit pentru ea! Voi n-aveți nimic fără mine!

A plecat trântind ușa blocului. Zile întregi nu ne-a răspuns la telefon. Vlad era devastat. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Au urmat luni de tăcere rece. Margareta le-a spus rudelor că sunt o „viperă” care i-a luat băiatul și i-a întors copilul împotriva ei. La botezul Ilincăi a venit îmbrăcată în negru și n-a vorbit cu nimeni.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, Vlad s-a prăbușit pe canapea:

— Irina… dacă nu schimbam yala, crezi că mai eram împreună?

Nu știam ce să-i răspund. Dragostea noastră fusese pusă la încercare de o femeie care nu știa să-și lase copilul să fie adult. Între dorința de a avea o familie unită și nevoia de a trasa limite sănătoase, am ales să ne protejăm căsnicia.

Astăzi relația cu Margareta e rece și distantă. Ilinca o vede rar. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus o familie pentru liniștea mea. Dar apoi îmi amintesc cum era viața noastră înainte: mereu sub lupa altcuiva, mereu judecați.

Poate că unele uși trebuie încuiate ca să poți construi ceva trainic în spatele lor. Sau poate am fost prea egoistă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?