Când fiica mea a ales altă familie: Povestea unei mame uitate

— Nu mai veni, mamă, că avem musafiri din partea lui Radu, mi-a spus Ana la telefon, cu vocea aceea grăbită pe care o recunoscusem încă din copilărie, când încerca să ascundă ceva. Am rămas cu receptorul în mână, privind peretele galben din bucătărie, același perete pe care îl zugrăvisem împreună cu ea înainte să plece la facultate. M-am așezat pe scaunul vechi, cu mâinile tremurându-mi ușor. Nu era prima dată când mă refuza, dar de data asta am simțit că nu mai era loc pentru mine.

Ana s-a măritat cu Radu acum un an. Îl cunoscuse la serviciu, la o firmă de IT din București. Mi-a spus că e un băiat bun, liniștit, și chiar așa părea la început. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Nu mai venea acasă la Ploiești decât rar, iar când venea, stătea doar câteva ore. Îmi spunea mereu că are treabă, că trebuie să ajungă la socri sau că Radu nu se simte bine. La început am crezut că e doar perioada de acomodare, dar lunile au trecut și distanța dintre noi a crescut.

— Mamă, nu pot să vin de Paște anul ăsta, mergem la părinții lui Radu la Sinaia. Au pregătit totul și nu pot să-i refuzăm… mi-a spus într-o zi de primăvară, când începusem deja să frământ cozonacul.

— Dar Ana, niciodată nu ai lipsit de Paște de acasă… am încercat eu să protestez.

— Știu, dar acum sunt măritată. Trebuie să împart timpul… a răspuns ea, dar vocea îi era rece, ca și cum ar fi vorbit cu o colegă de serviciu.

Am simțit atunci că pierd ceva ce nu voi mai recupera niciodată. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea posesivă? Poate am cerut prea mult? Sau poate pur și simplu așa e viața: copiii cresc și pleacă. Dar nu mă așteptam să plece atât de departe, chiar dacă stătea la doar o oră distanță cu trenul.

Soțul meu, Ion, nu părea să fie atât de afectat. El mereu spunea:

— Las-o, femeie, are și ea viața ei acum. Nu poți să o ții legată de fusta ta toată viața!

Dar eu simțeam altfel. Fiecare refuz al Anei era ca o rană mică ce nu se mai vindeca. Mă uitam la pozele ei din copilărie — Ana cu codițe, Ana la serbare, Ana la balul bobocilor — și mă întrebam unde s-a dus fetița mea.

Într-o zi am decis să merg neanunțată la București. Am cumpărat o prăjitură cu vișine — preferata ei — și am luat trenul de dimineață. Când am ajuns la ușa apartamentului lor, am bătut cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu.

— Bună ziua… Maria! Ce surpriză! Ana nu e acasă acum… e la cumpărături cu mama mea.

Am rămas blocată în ușă. M-am simțit ca un musafir nepoftit în propria familie.

— Poți să intri dacă vrei… dar nu știu când se întoarce Ana.

Am intrat stingheră și am lăsat prăjitura pe masă. Am stat câteva minute în tăcere, privind tablourile de pe pereți — toate cu familia lui Radu: el mic în brațele mamei lui, el cu părinții la mare… Nicio poză cu Ana sau cu noi.

Când s-a întors Ana, a fost surprinsă să mă vadă.

— Mamă! De ce n-ai sunat înainte?

— Am vrut să-ți fac o surpriză…

— Trebuia să mă anunți! Acum trebuie să plecăm la ai lui Radu, avem o aniversare…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat repede, fără să gustăm prăjitura. În trenul spre Ploiești am plâns ca un copil.

Zilele au trecut greu după acea vizită. Nu mai aveam chef de nimic. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplase cu mine.

— Ești bolnavă? De ce nu mai vii la biserică?

Nu puteam să le spun adevărul: că mă simțeam abandonată de propriul copil.

Într-o seară, Ana m-a sunat.

— Mamă… îmi pare rău pentru data trecută. Dar trebuie să înțelegi că viața mea s-a schimbat. Radu are nevoie de mine, familia lui mă solicită mult… Nu vreau să te rănesc.

— Dar eu? Eu nu mai contez?

A tăcut câteva secunde.

— Contezi… dar altfel acum.

Am închis telefonul și am plâns iar. Nu știam cum să accept acest „altfel”.

Au trecut luni până când Ana a venit din nou acasă. Era însărcinată și părea fericită. Am încercat să fiu bucuroasă pentru ea, dar simțeam că nu mai sunt parte din viața ei așa cum eram odinioară.

La botez am stat într-un colț al bisericii, privind cum familia lui Radu făcea poze cu bebelușul. Eu am ținut lumânarea și atât. După slujbă, Ana a venit la mine și m-a îmbrățișat scurt.

— Mulțumesc că ai venit, mamă…

Atunci am înțeles că trebuie să-mi găsesc fericirea altfel: nu prin prezența constantă a Anei în viața mea, ci prin acceptarea faptului că a crescut și are drumul ei.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm ca mame? Oare dragostea noastră devine invizibilă atunci când copiii aleg alte familii? Poate cineva să-mi spună cum se vindecă dorul acesta care nu trece niciodată?