Între dragoste și limite: Povestea unei mame care trebuie să aleagă

— Mamă, nu mai pot. Rareș iar a țipat la mine azi, iar Arianei îi e frică să stea cu el în cameră. Te rog, lasă-mă să vin acasă, măcar până găsim o soluție.

Vocea Emei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară în ultimii doi ani când îmi cerea ajutorul. De fiecare dată, am primit-o cu brațele deschise, pe ea și pe Ari, fetița ei de șase ani, dar și pe Rareș, ginerele meu. Dar Rareș… Rareș era ca o umbră rece în casa mea. Nu ridica niciodată mâna, dar cuvintele lui erau ca niște cuțite. Îmi amintesc cum, într-o seară, după ce Ema plânsese toată ziua, el a trântit ușa bucătăriei și mi-a spus:

— Maria, nu te băga! Familia mea, regulile mele!

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Că nu mai vreau să-mi fie teamă în propria casă. Dar cum să-i spun fiicei mele că nu-l mai pot primi pe bărbatul pe care l-a ales?

— Ema, tu și Ari sunteți mereu binevenite aici. Dar Rareș… nu mai pot. Nu mai pot să-l primesc în casa mea.

A urmat o tăcere grea. O auzeam respirând sacadat la celălalt capăt al firului.

— Mamă… dacă nu-l primești pe el, mă desparți de el. Îmi ceri să aleg între tine și soțul meu.

— Nu-ți cer să alegi, îi spun încet. Îți cer doar să mă respecți și tu pe mine. Să-mi respecți limitele. Nu mai pot trăi cu frica în casă.

A doua zi, Ema a venit cu Ari la ușă. Avea ochii umflați de plâns și o geantă mare în mână. Fetița s-a agățat de piciorul meu și m-a întrebat:

— Bunico, aici e casa noastră acum?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare la piept.

— Da, iubita mea. Aici ești mereu acasă.

În zilele următoare, Rareș a sunat de zeci de ori. A venit chiar la poartă și a început să țipe:

— Maria! Dă-mi familia înapoi! Ce fel de mamă ești tu? Vrei să ne destrami?

Vecinii au ieșit la porți, iar eu am simțit rușinea arzându-mi obrajii. Dar nu m-am clintit. Pentru prima dată în viață, am pus granițe clare.

Ema era tot mai tăcută. Seara stătea pe balcon și fuma, privind în gol. Într-o noapte am găsit-o plângând în bucătărie.

— Mamă, dacă divorțez… ce o să zică lumea? Ce o să-i spun Arianei? Dacă greșesc?

Am luat-o de mână.

— Nu ești singură. Și dacă lumea vorbește, las-o să vorbească. Tu trebuie să fii bine pentru tine și pentru copilul tău.

Dar nu era atât de simplu. Rareș a început să trimită mesaje amenințătoare. A venit la școală după Ari și a încercat să o ia fără acordul Emei. Am ajuns la poliție, am depus plângere. Ema era sfâșiată între frică și vinovăție.

Într-o seară, mama mea — bătrână și bolnavă — mi-a spus:

— Maria, ai grijă să nu-ți pierzi fata din cauza încăpățânării tale.

M-am uitat la ea și am simțit cum mă apasă toate generațiile de femei din familia noastră: bunica mea care a răbdat un bărbat violent „pentru copii”, mama care a tăcut „pentru liniște”, eu care acum încercam să rup cercul.

Într-o zi, Ema a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă, Rareș mi-a spus că dacă nu mă întorc acasă cu Ari, n-o să ne mai lase în pace niciodată. Mi-e frică.

Am strâns-o tare la piept.

— O să trecem împreună prin asta. Nu te las singură.

Au urmat luni de procese, vizite la psiholog pentru Ari, nopți nedormite și lacrimi amare. Dar încet-încet, Ema a început să-și revină. A găsit un job part-time la o librărie din oraș. Ari a început să râdă din nou.

Într-o seară liniștită, stând toate trei pe canapea, Ema mi-a spus:

— Mamă… îți mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut.

Am plâns împreună mult timp atunci. Știam că drumul nostru abia începe.

Uneori mă întreb: am făcut bine? Sunt o mamă bună dacă am pus limite chiar cu riscul de a-mi destrăma familia? Sau poate tocmai asta înseamnă să fii mamă — să ai curajul să spui „ajunge” când toți ceilalți tac?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe grija pentru sine?