Adevărul din spatele ușilor închise: Mărturia unei mame din București

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta că ceva nu e în regulă cu Maria, când rămâne cu Irina! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce-mi strângeam fetița la piept.

Soțul meu s-a uitat la mine obosit, dar și el era frânt de griji. — Ioana, poate e doar oboseala. Irina are recomandări bune, e de la verișoara ta. Nu cred că ar face ceva rău.

Dar eu nu puteam să-mi alung senzația aceea apăsătoare. Maria avea doar opt luni și, de când am început serviciul, o lăsam zilnic cu Irina, o femeie de vreo patruzeci de ani, cu ochi reci și voce blândă doar la suprafață. La început totul părea în regulă, dar apoi am observat mici schimbări: Maria plângea mai mult, se speria la zgomote și se agăța de mine cu disperare când mă întorceam acasă.

Într-o zi, când am ajuns mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon pe un ton ridicat, iar Maria plângea singură în pătuț. Când m-a văzut, Irina a zâmbit forțat și a spus că tocmai voia să-i schimbe scutecul. Am simțit un nod în gât și mi-am promis că nu voi ignora instinctul de mamă.

— Vlad, nu mă pot liniști până nu aflu adevărul. Am citit pe un forum că multe mame au pus camere ascunse. O să fac și eu asta. Dacă nu găsesc nimic, mă liniștesc. Dacă găsesc…

— Ești sigură? Nu e ilegal?

— E casa noastră. E copilul nostru. Nu-mi pasă de nimic altceva!

A doua zi am cumpărat două camere mici, una pentru sufragerie și una pentru dormitorul Mariei. Le-am instalat cu mâinile tremurânde, simțindu-mă vinovată și totodată ușurată că fac ceva concret.

Primele două zile nu am văzut nimic suspect. Irina părea calmă, vorbea cu Maria, îi cânta încet. Dar în a treia zi am surprins ceva care mi-a înghețat sângele: Irina ridica vocea la Maria, o brusca atunci când plângea și îi spunea cuvinte urâte: „Taci odată! Nu vezi că mă doare capul? Ce copil rău ești!”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am dat înapoi filmarea de câteva ori, sperând că poate exagerez sau nu aud bine. Dar era clar: femeia pe care o lăsasem să aibă grijă de copilul meu o trata cu răceală și agresivitate.

Am stat toată noaptea cu ochii pe monitor, urmărind fiecare gest al Irinei. Într-un moment, a trântit biberonul pe masă și a ieșit din cameră lăsând-o pe Maria să plângă minute în șir. M-am simțit vinovată până în măduva oaselor că nu am ascultat de la început instinctul acela care-mi spunea că ceva nu e în regulă.

A doua zi dimineață, i-am arătat lui Vlad filmările. A rămas mut câteva minute, apoi a spus printre dinți:

— O dăm afară azi. Și chemăm poliția dacă trebuie.

Când Irina a venit la noi acasă, i-am spus direct:

— Știm ce ai făcut. Avem dovezi video. Să nu mai calci niciodată pragul casei noastre!

A încercat să nege, apoi a început să plângă și să spună că e stresată, că are probleme acasă și că nu a vrut să facă rău nimănui. Dar pentru mine era prea târziu. Am simțit cum toată lumea mea se prăbușește.

După ce a plecat Irina, am stat zile întregi fără să pot dormi sau mânca. M-am simțit o mamă groaznică pentru că nu am protejat-o pe Maria de la început. Familia mea a reacționat diferit: mama m-a certat că am pus camere fără să-i spun lui Vlad de la început; sora mea mi-a spus că exagerez și că toți copiii plâng; tata a tăcut și m-a îmbrățișat.

Am început să caut altă bonă, dar niciuna nu mi se părea potrivită. Am ajuns să mă gândesc serios să renunț la serviciu, chiar dacă aveam nevoie disperată de bani. Vlad încerca să mă liniștească:

— Ioana, nu e vina ta! Ai făcut tot ce ai putut pentru Maria.

Dar eu nu puteam să scap de sentimentul de vinovăție și neîncredere. În fiecare noapte mă uitam la Maria cum doarme și îmi promiteam că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să-i facă rău.

Au trecut luni până când am reușit să găsesc o femeie în vârstă din cartier, tanti Viorica, care avea grijă de nepoți și era recomandată de vecini. Chiar și așa, am instalat camerele din nou — de data asta cu acordul ei — și am urmărit totul obsesiv.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă vreodată voi mai putea avea încredere deplină în cineva care intră în casa mea. Oare instinctul de mamă e blestem sau binecuvântare? Voi cum ați reacționa dacă ați fi fost în locul meu?