Când sângele devine apă: Povestea unei surori, a unui testament și a unei trădări

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea calm dosarul cu acte pe masa din sufragerie. Era aceeași sufragerie în care, cu doar câteva luni în urmă, râdeam împreună la masa de Crăciun, fără să bănuiesc că totul avea să se schimbe atât de brutal.

Irina s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape străină. — Nu e vorba despre ce vreau eu sau tu, Vlad. Așa scrie în testament. Tata a lăsat apartamentul pe numele meu. Îmi pare rău, dar trebuie să pleci până la sfârșitul lunii.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Părinții noștri muriseră într-un accident de mașină pe Valea Oltului, iar lumea mea se prăbușise atunci. Dar ceea ce făcea Irina acum era o altă formă de moarte — una lentă, care mă lăsa fără rădăcini, fără adăpost, fără familie.

Irina nu fusese mereu prezentă în viața mea. Era fiica tatălui meu dintr-o relație anterioară, crescută la Bacău cu mama ei. Venea rar la noi, iar când venea, părea mereu stingheră, ca un musafir care nu știe dacă are voie să deschidă frigiderul. Dar după moartea părinților noștri, a apărut brusc, cu o siguranță pe care nu i-o cunoșteam.

— Irina, te rog… Nu am unde să mă duc. E casa în care am crescut! am încercat să-i spun, dar ea a ridicat din umeri.

— Vlad, nu vreau să ne certăm. Dar nu pot să schimb nimic. Dacă vrei, poți să vorbești cu un avocat.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era vorba doar despre apartament. Era vorba despre faptul că eram dat afară din propria mea viață de cineva care ar fi trebuit să-mi fie soră.

În zilele următoare am încercat să găsesc o soluție. Am mers la notarul familiei, domnul Popescu, un bărbat trecut de șaizeci de ani care mă privea cu milă.

— Vlad, știu că e greu… Dar tatăl tău a făcut testamentul acum trei ani. Totul e legal. Poate ar trebui să discuți cu Irina și să ajungeți la o înțelegere.

Dar Irina nu voia să audă de compromisuri. — Am nevoie de bani, Vlad. Vreau să vând apartamentul și să mă mut la București. Nu e nimic personal.

Nimic personal? Cum putea să spună asta? Pentru mine era totul personal: fiecare colț al casei avea amintiri — mirosul de cozonac al mamei, râsetele tatei când ne uitam la meciuri împreună, serile târzii când visam la viitor.

Prietenii mei încercau să mă ajute cum puteau. Paul m-a primit la el pentru câteva nopți, dar nu puteam rămâne acolo la nesfârșit. Am început să caut chirii pe OLX și Facebook Marketplace, dar prețurile erau uriașe pentru salariul meu de profesor suplinitor.

Într-o seară, după ce am băut prea mult vin ieftin cu Paul pe balconul lui minuscul din Dristor, am izbucnit:

— De ce sângele nu contează când e vorba de bani? Cum poate cineva să-și gonească fratele din casă?

Paul a oftat și mi-a pus mâna pe umăr: — Oamenii sunt slabi când vine vorba de moșteniri. Am văzut familii destrămate pentru mai puțin de atât.

Am încercat să vorbesc din nou cu Irina. I-am propus să împărțim banii dacă vinde apartamentul sau măcar să-mi lase timp până găsesc ceva stabil. A refuzat sec:

— Vlad, nu vreau discuții. Ai avut destul timp. Dacă nu eliberezi apartamentul până la sfârșitul lunii, chem executorul.

Ultimele zile în casa copilăriei mele au fost un coșmar dulce-amar. Am împachetat hainele mamei cu lacrimi în ochi și am găsit o fotografie veche cu mine și Irina la mare, râzând amândoi cu gura până la urechi. Am pus-o în buzunarul gecii fără să știu de ce — poate ca dovadă că am fost cândva o familie.

Când a venit ziua plecării, Irina a venit cu un agent imobiliar și a început să discute despre renovări și prețuri ca și cum eu nici n-aș fi existat.

— Vlad, ai terminat? m-a întrebat fără urmă de emoție.

— Da… am răspuns încet. Să ai grijă de tine.

A plecat fără să se uite înapoi.

M-am mutat într-o garsonieră mică și rece la marginea orașului. În fiecare seară mă uitam la fotografia aceea veche și mă întrebam unde s-a rupt totul între noi. Am încercat să-mi văd de viață: ore suplimentare la școală, meditații pentru elevi, dar golul din suflet nu se umplea cu nimic.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i scriu Irinei un mesaj: „Sper că ești bine. Dacă vreodată vei avea nevoie de ajutor sau doar vrei să vorbim… eu sunt aici.” Nu mi-a răspuns niciodată.

Uneori mă gândesc: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau banii ne transformă pe toți în străini? Poate că dreptatea nu e mereu dulce — uneori e amară ca pelinul și te lasă singur, chiar dacă ai avut dreptate.