Scrisoare către un nepot tăcut: Povestea unei bunici care nu mai știe cum să ajungă la inima familiei

— Iar nu mi-a scris Vlad. Nici măcar un „mulțumesc”, nimic. Doar liniște.

Stau la masa din bucătărie, cu telefonul în față, și mă uit la ecranul gol. E a doua oară anul acesta când îi trimit bani lui Vlad, nepotul meu cel mare, student la Cluj. Și a doua oară când primesc doar tăcere. În schimb, surorile lui, Ilinca și Daria, mă sună imediat ce primesc plicul: „Buni, mulțumesc! Mi-am luat o carte nouă!” sau „Buni, am ieșit cu fetele la film!” Glasurile lor mă încălzesc, dar tăcerea lui Vlad mă doare ca un spin.

— Poate e ocupat, mamă, îmi spune fiica mea, Cristina, încercând să mă liniștească. Are sesiune acum.

— Dar niciun mesaj? Nici măcar un emoji? Ce fel de copil am crescut?

Cristina oftează. Știu că și ea simte distanța asta care s-a lăsat între noi și Vlad de când a plecat la facultate. Dar nu vrea să recunoască. „Așa sunt băieții”, îmi spune uneori. Dar eu știu că nu e doar atât.

Îmi amintesc cum era Vlad când era mic. Mă ținea de mână prin parc și-mi povestea tot ce i se întâmpla la grădiniță. Îi plăcea să stea cu mine în bucătărie, să mă ajute la prăjituri. Acum parcă nu-l mai recunosc. Ultima dată când a venit acasă, abia dacă mi-a spus două vorbe. Era mereu cu ochii în telefon sau pleca pe undeva cu prietenii lui.

Într-o seară, după ce am trimis banii, am visat că Vlad era iar copil și venea alergând spre mine cu brațele deschise. M-am trezit plângând. Am luat telefonul și i-am scris un mesaj: „Vlad, sper că ai primit banii de la bunica. Mi-e dor de tine.” Am văzut că l-a citit, dar nu mi-a răspuns.

— Poate nu știe cum să reacționeze, mi-a spus vecina mea, tanti Lenuța. Copiii din ziua de azi sunt altfel… poate îi e rușine sau poate are alte probleme.

Dar eu simt că e mai mult decât atât. Parcă s-a rupt ceva între noi. Poate pentru că eu am crescut într-o lume în care familia era totul și fiecare gest conta. Acum, totul pare pe fugă, superficial.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat-o pe Cristina:

— Mamă, spune-mi sincer: s-a întâmplat ceva cu Vlad? E supărat pe mine?

A tăcut câteva secunde.

— Nu știu… Poate simte presiunea asta cu banii. Poate ar vrea să-i arăți altfel că-l iubești.

M-am simțit ca și cum aș fi primit o palmă peste față. Eu credeam că fac un bine! Că îi ajut! Dar dacă el vede altfel lucrurile?

Am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am greșit față de el. Poate am fost prea insistentă cu întrebările despre note sau despre prietena lui. Poate l-am făcut să se simtă judecat sau neînțeles.

Într-o duminică, la masă cu Ilinca și Daria, le-am întrebat direct:

— Voi vorbiți cu fratele vostru?

Ilinca a dat din umeri:

— Nu prea… E mereu ocupat. Zice că are proiecte și examene.

Daria a adăugat:

— Cred că e stresat… Și nu prea-i place să vorbească despre ce simte.

M-am uitat la ele și mi-am dat seama cât de diferite sunt generațiile noastre. Eu am crescut într-o casă unde toți stăteam la masă împreună și vorbeam despre orice. Acum fiecare stă în camera lui, cu laptopul sau telefonul.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am decis să-i scriu o scrisoare adevărată lui Vlad. Cu pixul pe hârtie:

„Dragul meu Vlad,
Nu știu dacă ai timp sau chef să citești rândurile astea, dar simt că trebuie să-ți spun ce am pe suflet. Mi-e dor de tine. Nu banii contează pentru mine, ci legătura noastră. Mi-ar plăcea să știu ce faci, ce simți, ce visezi. Dacă ai nevoie de ceva sau dacă vrei doar să povestim ca altădată, eu sunt aici.
Te îmbrățișez cu drag,
Bunica”

Am pus scrisoarea în plic și am trimis-o la căminul lui din Cluj. Zilele au trecut greu. M-am rugat în fiecare seară să primesc un semn de la el.

După două săptămâni, într-o după-amiază mohorâtă, am primit un mesaj pe telefon:

„Bunico,
Am primit scrisoarea ta și mi-a făcut bine să o citesc. Îmi pare rău că nu ți-am răspuns până acum. Am fost prins cu multe și uneori simt că nu pot vorbi cu nimeni despre ce mă apasă. Dar vreau să știi că te iubesc și că apreciez tot ce faci pentru mine.
Promit să te sun curând.
Vlad”

Am plâns ca un copil când am citit mesajul. Nu era mult, dar era tot ce aveam nevoie.

Câteva zile mai târziu m-a sunat. Am vorbit despre facultate, despre prietenii lui, despre cât de greu îi e uneori să se adapteze la viața de adult. Mi-a spus că nu vrea să pară nerecunoscător, dar uneori simte că nu poate duce toate așteptările familiei pe umeri.

— Vlad, nu trebuie să fii perfect pentru mine. Vreau doar să fii fericit și să știi că ai mereu pe cineva care te iubește necondiționat.

A tăcut câteva secunde și apoi mi-a spus:

— Mulțumesc, buni… Chiar aveam nevoie să aud asta.

De atunci vorbim mai des. Nu mereu lung sau profund, dar știu că legătura noastră s-a refăcut puțin câte puțin.

Mă întreb însă câți bunici sau părinți trăiesc aceeași durere mută ca mine? Câți copii se simt copleșiți de așteptări sau nu știu cum să comunice cu cei dragi? Oare chiar ne pierdem unii pe alții în goana asta nebună după „mai mult”?

Poate ar trebui să ne oprim din când în când și să ne întrebăm: Ce contează cu adevărat? Și cum putem ajunge din nou unii la alții?