Când totul se prăbușește: Cum m-am regăsit după treizeci de ani de căsnicie

— Nu mai are rost, Maria. Am încercat tot ce se putea.

Vocea lui Mihai era stinsă, aproape străină. Îl priveam cum își trage haina pe umeri, evitându-mi ochii. În jurul nostru, cutiile stivuite în hol păreau niște mormane de amintiri pe care nu le mai voia nimeni. Mirosea a ploaie și a cafea rece. Într-o clipă, viața mea de treizeci de ani s-a strâns într-un spațiu gol, cu pereți reci și tăcere apăsătoare.

— Și ce fac eu acum? am întrebat, fără să-mi dau seama că vorbesc cu voce tare.

Mihai a ridicat din umeri, cu o resemnare care m-a durut mai tare decât orice ceartă. — O să te descurci. Mereu ai făcut-o.

Apoi a ieșit. Ușa s-a închis încet, ca un verdict. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui pe scări și cu un gol în piept care părea să mă înghită. Copiii noștri, Andreea și Vlad, erau deja plecați la casele lor, cu viețile lor. Casa era prea mare, prea tăcută. M-am prăbușit pe canapea și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

În zilele care au urmat, am mers ca un robot: la serviciu la bibliotecă, acasă, la piață, iar acasă. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Doamna Stanciu mi-a șoptit într-o zi:

— Maria, dacă ai nevoie să vorbești…

Am zâmbit forțat. Nu voiam să vorbesc. Nu voiam să aud niciun sfat despre „viața merge înainte” sau „ești puternică”. Nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam ca o haină veche uitată într-un dulap.

Seara, mă uitam la pozele de pe perete: eu și Mihai la nuntă, copiii mici în brațe, vacanțe la mare. Îmi aminteam certurile din ultimii ani: reproșuri mărunte care au crescut ca buruienile între noi. El mereu obosit, eu mereu nemulțumită. Nici nu știu când am încetat să ne mai iubim.

Într-o sâmbătă dimineață, Andreea a venit pe neașteptate.

— Mamă, nu poți să stai așa! Trebuie să faci ceva pentru tine!

— Ce să fac? Să ies la dans? Să-mi caut alt bărbat? am răspuns ironic.

— Nu! Dar poate… poate să te redescoperi. Să faci ceva ce ți-ai dorit mereu și n-ai avut timp.

Am râs amar. Ce mi-am dorit eu? Nici nu mai știam cine sunt fără rolul de soție și mamă.

În acea noapte am visat că alergam desculță printr-un câmp plin de noroi. Mă împiedicam mereu și nu reușeam să ajung nicăieri. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A doua zi am găsit într-un sertar vechi un caiet cu poezii scrise de mine în tinerețe. Am citit câteva rânduri și am început să plâng din nou — dar altfel. Era o durere amestecată cu dorință: dorința de a mă regăsi.

Am început să scriu din nou. Seara, după ce terminam treburile casei, aprindeam veioza și scriam pagini întregi despre frică, despre singurătate, despre speranță. La bibliotecă am propus să organizăm un club de lectură pentru femei care trec prin divorț sau pierderi. Doamna Stanciu m-a privit surprinsă:

— Maria… ești sigură?

— Da. Cred că avem nevoie una de alta mai mult decât credem.

Prima întâlnire a fost stângace. Cinci femei, toate cu ochii roșii și mâinile strânse în poală. Dar încet-încet am început să vorbim: despre trădări, despre copii care nu mai sună, despre nopți albe și frici ascunse. Am râs împreună, am plâns împreună.

Într-o seară, Vlad m-a sunat:

— Mamă… ești bine?

— Sunt… altfel. Dar cred că da.

— Tata… tata regretă totul.

Am simțit un nod în gât. — Și eu regret multe lucruri, Vlad. Dar nu pot da timpul înapoi.

Au trecut luni de zile. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut oameni noi: doamna Lidia, care a rămas văduvă după 40 de ani de căsnicie; domnul Petru, care picta doar fluturi pentru că îi aminteau de fiica lui pierdută; Anca, divorțată ca mine, care mi-a devenit prietenă apropiată.

Într-o zi l-am întâlnit pe Mihai la supermarket. Era mai slab și avea ochii obosiți.

— Maria…

— Mihai.

Ne-am privit lung, fără ură și fără reproșuri.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Și mie… Dar cred că fiecare dintre noi avea nevoie să se regăsească singur.

A zâmbit trist și a plecat mai departe printre rafturi.

Acum scriu aceste rânduri într-o cameră mică dar luminoasă din apartamentul meu nou. Pe pereți atârnă tablouri pictate de mine: fluturi colorați și câmpuri verzi. Clubul nostru de lectură a crescut — suntem zece femei care nu se mai tem să spună adevărul despre viața lor.

Uneori încă mă doare singurătatea. Dar nu mai fug de ea. O privesc în ochi și îi spun: „Sunt aici.”

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să ne reinventăm când totul pare pierdut? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne găsim pe noi înșine.