Rușinea de la Masa de Prânz: Povara unei Mame în Tăcere

— Mamă, să știi că uneori mi-e rușine cu tine. Nu mă ajuți deloc, nici cu copiii, nici cu banii. Socrii mei sunt mereu acolo, ne aduc mâncare, stau cu fetele, ne dau bani când avem nevoie. Tu… tu parcă nici nu exiști pentru noi.

Cuvintele Irinei au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de duminică, la masa de prânz. Stăteam în bucătăria ei mică din cartierul Militari, cu farfuriile aburinde în față și cu nepoatele care se jucau pe covor. M-am uitat la mâinile mele crăpate de muncă și am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i răspund, să-i spun cât mă doare, dar am tăcut. Nu voiam să plâng de față cu ele.

— Irina, nu e chiar așa… am încercat eu să spun, dar ea deja se ridicase de la masă, oftând.

— Lasă, mamă, nu mai zice nimic. Știu că n-ai de unde. Dar să știi că mă doare când văd diferența.

Am rămas singură la masă, cu o bucată de friptură rece în față și cu un nod în gât. M-am gândit la toate zilele în care am muncit la croitorie până târziu, doar ca să-i pot cumpăra Irinei o rochie nouă de bal sau să-i plătesc meditațiile la matematică. La toate serile când veneam acasă ruptă de oboseală și tot găteam ceva cald pentru ea. La toate dățile când am renunțat la mine pentru ea.

Dar acum, când are nevoie de ajutor cu copiii sau cu banii, eu nu mai pot. Pensia mea abia îmi ajunge să-mi plătesc întreținerea și medicamentele pentru inimă. Când mă cheamă să stau cu nepoatele, mă tem că nu mă descurc — am amețeli și nu mai am răbdarea de altădată. Și totuși, mă duc ori de câte ori pot. Dar pentru ea nu e suficient.

În seara aceea am plecat acasă pe jos, cu pași mici și grei. Pe drum, mi-am amintit de mama mea, cum mă certa când eram mică: „Să nu-ți lași copilul niciodată singur! Să-i dai tot ce poți!” Am încercat să fac asta toată viața. Dar oare unde am greșit?

A doua zi dimineață m-a sunat sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit? Te aud abătută.

I-am povestit totul printre suspine.

— Nu te mai consuma atâta! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Socrii Irinei au bani, au timp… Tu ai dat tot ce-ai putut! Să nu-ți fie rușine!

Dar mie îmi era. Îmi era rușine că nu pot fi mama perfectă pe care o vrea Irina. Că nu pot să-i dau ce-i dau alții. Că sunt bătrână și bolnavă și neputincioasă.

În zilele următoare am încercat să mă fac utilă: am gătit ciorbă și am dus-o la Irina; am stat două ore cu fetele ca ea să poată merge la dentist; i-am dat ultimii 50 de lei din pensie când mi-a spus că nu are pentru lapte. Dar tot simțeam că nu e destul.

Într-o seară, când am venit iar la ele, am auzit-o pe Irina vorbind cu soțul ei:

— Nu vreau s-o rănesc pe mama, dar chiar nu mă ajută cum trebuie. Mă simt singură.

M-am oprit în ușă și am simțit cum mi se frânge sufletul. Am vrut să fug, dar m-am forțat să intru și să zâmbesc fetelor.

— Bunicooo! Ai adus ceva bun?

Le-am dat biscuiții făcuți acasă și le-am privit cum îi mănâncă râzând. Pentru ele eram bunica bună și caldă. Pentru Irina eram o povară.

Într-o duminică, după biserică, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stela.

— Ce faci, Marioara? Pari tristă.

I-am spus povestea mea și ea a oftat adânc.

— Știi ce? Și băiatul meu îmi reproșează că nu-l ajut destul. Dar noi am crescut altfel. Acum copiii vor totul de-a gata. Nu te mai învinovăți! Fii mândră că ai crescut-o om mare!

Am plecat acasă puțin mai liniștită, dar tot cu sufletul greu. Seara i-am scris Irinei un mesaj:

„Mamă, știu că nu pot să-ți dau cât ai vrea. Dar te iubesc și fac tot ce pot pentru tine și fetele tale. Poate n-am bani sau putere ca alții, dar inima mea e mereu cu voi.”

Nu mi-a răspuns imediat. După două zile m-a sunat:

— Mamă… iartă-mă că ți-am vorbit urât. Știu că faci cât poți. Doar că uneori mă simt copleșită și uit cât ai făcut pentru mine…

Am plâns amândouă la telefon.

Acum încerc să nu mai pun totul la suflet. Să mă bucur de fiecare clipă cu nepoatele mele și să fiu recunoscătoare pentru ce pot oferi — chiar dacă e puțin.

Dar uneori mă întreb: oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât ne doare când simțim că nu suntem suficienți? Sau va rămâne mereu o prăpastie între așteptările lor și puterile noastre?