„Fiul meu nu va fi bărbat de casă!” – O poveste despre prejudecăți, familie și curaj

— Nu pot să cred că ai ajuns să-l faci pe Radu să stea acasă, Aria! Fiul meu nu va fi bărbat de casă!

Cuvintele mamei lui Radu au tăiat aerul ca o lamă. Stăteam cu ceștile de ceai în mâini, eu și Radu, încercând să ne păstrăm calmul, dar simțeam cum obrajii mi se înroșesc. Era o după-amiază de duminică, iar soarele abia pătrundea printre perdelele groase. Pe masă, prăjiturile cu mere rămâneau neatins.

— Bună ziua, doamnă Maria, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Ea nici nu s-a uitat la mine. S-a așezat pe scaunul din capul mesei, ca și cum ar fi vrut să-și marcheze teritoriul. Radu a oftat adânc și mi-a strâns mâna sub masă.

— Mamă, nu e chiar așa cum crezi…

— Ba e exact cum cred! L-ai făcut pe băiatul meu să spele vasele, să gătească, să stea cu copilul! Ce o să zică lumea? Ce o să zică rudele? Să nu mai spun de vecini!

M-am uitat la Radu. Ochii lui erau plini de rușine și furie. Știam cât de greu îi era să-și contrazică mama. Dar știam și cât de mult își dorea să fie un tată prezent pentru fiica noastră, Ilinca.

— Doamnă Maria, am început eu cu voce joasă, noi am decis împreună ca Radu să stea acasă cu Ilinca până termin eu proiectul la serviciu. Nu e nimic rușinos în asta.

Ea a râs scurt, aproape disprețuitor.

— Rușinos? Pe vremea mea, bărbatul era bărbat! Mergea la muncă, aducea bani în casă! Femeia avea grijă de copii și de gospodărie. Așa am crescut eu trei copii! Și uite ce oameni am ajuns!

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i dau satisfacție. M-am ridicat și am început să strâng ceștile goale, doar ca să-mi țin mâinile ocupate.

— Mamă, nu mai suntem în anii ’80. Eu vreau să fiu aproape de Ilinca. Aria are un job bun acum, iar eu pot lucra de acasă. Nu e nimic greșit în asta.

Maria s-a ridicat brusc, trântind scaunul.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici! O să râdă tot satul de mine! O să spună că băiatul Mariei a ajuns femeie la cratiță!

Radu s-a ridicat și el. Pentru prima dată l-am văzut înfruntând-o cu adevărat.

— Mamă, nu mă interesează ce zice lumea. Eu vreau ca Ilinca să-și amintească de mine ca de un tată care a fost acolo pentru ea. Nu ca de un străin care venea seara obosit acasă și nu știa nici ce clasă are copilul lui.

Maria a rămas nemișcată câteva secunde. Apoi s-a uitat la mine cu ochi reci.

— Tu ai stricat totul. Tu l-ai schimbat pe băiatul meu.

Am simțit cum mă apasă fiecare cuvânt. Dar știam că nu pot da înapoi.

— Poate că l-am schimbat, doamnă Maria. Dar l-am ajutat să fie fericit. Și cred că asta contează cel mai mult.

A plecat fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit în urma ei, iar liniștea care s-a lăsat era apăsătoare.

Radu m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta din cauza mea…

— Nu e vina ta, Radu. E greu pentru toată lumea când trebuie să rupem tiparele vechi.

În zilele următoare, Maria nu ne-a mai sunat. Nici nu a venit să o vadă pe Ilinca. Am simțit o tristețe adâncă pentru Radu, care încerca să pară puternic, dar îl vedeam cum se uită la telefon sperând la un semn de împăcare.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Radu s-a prăbușit pe canapea lângă mine.

— Crezi că am făcut bine? Poate ar fi trebuit să merg la serviciu și gata… Să nu mai supărăm pe nimeni…

L-am luat de mână.

— Nu putem trăi viețile altora, Radu. Dacă noi suntem fericiți așa, trebuie să avem curajul să mergem înainte.

Au trecut luni până când Maria a venit din nou la noi. Era ziua Ilincăi și nu voia să lipsească. A intrat tăcută, cu un buchet de flori în mână.

— La mulți ani, Ilinca! a spus încercând un zâmbet stângaci.

Apoi s-a uitat la mine și la Radu. Pentru prima dată părea obosită, vulnerabilă.

— Poate că n-am avut dreptate… Poate că lumea s-a schimbat prea repede pentru mine…

Radu i-a zâmbit trist.

— Nu e ușor nici pentru noi, mamă. Dar încercăm să facem ce e mai bine pentru familia noastră.

Maria a oftat și s-a aplecat spre Ilinca.

— Să fii fericită, fetiță dragă… Și tu, Aria… Să ai grijă de băiatul meu…

Am simțit cum mi se umezes ochii. Poate că nu va accepta niciodată complet alegerile noastre, dar măcar încerca să fie prezentă.

Seara aceea am petrecut-o împreună ca o familie adevărată – imperfectă, dar unită prin dragoste și dorința de a merge mai departe.

Uneori mă întreb: cât de greu e să rupi lanțurile trecutului? Oare câți dintre noi au curajul să trăiască după propriile reguli și nu după frica „ce-o să zică lumea”?