Ochii unei vechi prietene

— Nu te uita la mine, te rog! Am simțit cum privirea ei mă străpunge, deși nu-mi spusese nimic. Eram în autobuzul 226, la ora la care Bucureștiul forfotea de oameni grăbiți și obosiți. M-am uitat pe furiș la femeia din fața mea. Avea ochii verzi, adânci, cu o tristețe pe care nu o mai văzusem decât la Irina, prietena mea din copilărie. M-am trezit strângând barele reci cu palmele transpirate, inima bătându-mi nebunește. Oare chiar era ea? Sau doar îmi juca mintea feste?

Am coborât după ea la Piața Sudului, fără să-mi dau seama ce fac. Mergea repede, cu umerii aduși înainte, ca și cum ar fi vrut să dispară în asfalt. Am strigat: — Irina! Ea s-a oprit brusc, s-a întors și m-a privit. În ochii ei am văzut recunoașterea, dar și o teamă adâncă. — Ana? a șoptit ea, aproape fără glas.

Ne-am îmbrățișat stângaci, ca două străine care încearcă să-și amintească ce le-a legat cândva. Am simțit că tremură. — Ce faci aici? am întrebat-o, încercând să par veselă. — Merg acasă… a răspuns ea, evitându-mi privirea. Am vrut să o invit la o cafea, dar a refuzat politicos. — Nu pot… trebuie să ajung repede.

Am rămas pe trotuar, privind-o cum se pierde printre oameni. M-a lovit un val de vinovăție. Îmi aminteam perfect ziua în care ne-am certat ultima dată, în liceu, pentru un băiat care nu merita niciuna dintre noi. După aceea, fiecare și-a văzut de viață. Eu am plecat la facultate în Cluj, ea a rămas în București. Nu i-am mai scris niciodată.

Seara aceea nu mi-a dat pace. Am căutat-o pe Facebook, dar profilul ei era inactiv de ani buni. Am găsit însă o poză veche cu ea și cu un bărbat brunet, cu ochi reci. Mi s-a strâns stomacul. Am început să întreb în stânga și-n dreapta, printre foști colegi de liceu. Nimeni nu știa nimic sigur despre Irina. Doar Andreea mi-a spus într-o doară: — Am auzit că nu-i merge prea bine… S-a măritat cu unul cam gelos.

A doua zi am mers din nou la Piața Sudului, sperând să o văd. După câteva ore de așteptare, am zărit-o din nou. Mergea încet, cu capul plecat. M-am apropiat și i-am spus: — Irina, te rog… hai să bem o cafea! A oftat adânc și a acceptat.

La cafenea, mâinile îi tremurau când își turna zahăr în cafea. — Ana… nu trebuia să mă cauți. Nu vreau să-ți fac probleme.

— Ce probleme? Irina, ce se întâmplă cu tine?

A tăcut mult timp. Ochii i s-au umplut de lacrimi. — Nu pot să vorbesc… Dacă află el… O clipă am crezut că va fugi din nou.

— Cine? Soțul tău?

A dat din cap încet. — Nu e om rău… doar că… uneori se enervează și…

Mi-am mușcat buza de jos. — Te bate?

A izbucnit în plâns și a dat din cap afirmativ.

— De ce nu pleci?

— Nu am unde să mă duc… Mama e bolnavă, tata nu mai e… Și dacă plec, el zice că mă găsește oriunde.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. — Irina, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa!

— Ana… mi-e frică! Și mi-e rușine… Toată lumea crede că suntem o familie fericită.

Am stat mult timp împreună atunci. I-am promis că nu o voi lăsa singură.

În zilele următoare am încercat să o ajut cum am putut: i-am găsit numărul unui psiholog, i-am vorbit despre centrele pentru femei abuzate, i-am propus chiar să stea la mine până își găsește ceva stabil. Dar ea ezita mereu.

Într-o seară m-a sunat plângând: — Ana, nu mai pot! A venit beat acasă și m-a lovit iar…

Am fugit la ea fără să stau pe gânduri. Când am ajuns, era vânătă la ochi și cu buza spartă. Soțul ei urla din dormitor: — Dacă ieși pe ușă, te omor!

Am chemat poliția tremurând toată. Au venit după jumătate de oră și l-au luat pe sus. Irina plângea în hohote: — O să mă urască toată lumea! O să afle vecinii!

— Lasă-i să afle! Nu mai contează! Tu contezi!

A stat la mine două luni până când a reușit să-și găsească un serviciu și o garsonieră mică într-un cartier liniștit. Încet-încet a început să zâmbească din nou.

Într-o zi mi-a spus: — Dacă nu erai tu… nu știu dacă mai eram aici azi.

M-am gândit atunci cât de ușor e să întorci capul când vezi suferința altuia și cât de greu e să-ți asumi vina pentru greșelile trecutului.

Uneori mă întreb: câte Irina mai trec zilnic pe lângă noi fără ca nimeni să le vadă? Cât valorează o mână întinsă la timp? Poate chiar viața unui om.