Patru apartamente pentru Bojana – Povestea lăcomiei și a rănilor de familie

— Nu-mi vine să cred că poți face asta, Bojana! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea între noi, cu ochii în lacrimi. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar în sufrageria casei părintești plutea o tensiune pe care n-o mai simțisem niciodată. Bojana, sora mea mai mare, stătea dreaptă, cu brațele încrucișate și privirea rece, ca și cum ar fi fost un străin venit să ne evacueze.

— E dreptul meu, Irina. Tata a lăsat totul pe numele meu. Nu e vina mea că tu și mama nu v-ați gândit la viitor, a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în inima mea.

Nu era prima dată când discutam despre moștenire, dar niciodată nu crezusem că Bojana va merge atât de departe. Avea deja patru apartamente în București, două închiriate studenților, unul locuit de ea și altul pe care îl păstra „pentru investiții”. Casa noastră din Ploiești era singurul loc pe care îl aveam eu și mama. Aici crescusem, aici încă mirosea a dulceață de vișine și a hainele tatălui meu.

Mama încerca să spună ceva, dar vocea i se pierdea printre suspine. — Bojana, te rog… E casa noastră…

— Nu mai e casa voastră! a izbucnit Bojana. Tata mi-a lăsat-o mie pentru că eu am avut grijă de el când era bolnav. Voi doar ați stat aici.

Am simțit cum mi se taie picioarele. În mintea mea se derulau toate momentele în care tata mă ținea de mână în grădină, toate serile când mama îi citea povești la lumina veiozei. Cum putea Bojana să spună că nu am făcut nimic? Am muncit cot la cot cu mama după ce tata s-a îmbolnăvit. Am renunțat la facultate ca să pot avea grijă de el.

— Nu ești corectă! am urlat, iar lacrimile mi-au țâșnit pe obraji. Ai deja tot ce-ți trebuie! De ce vrei să ne lași fără nimic?

Bojana s-a uitat la mine cu o privire de gheață. — Pentru că pot. Pentru că legea e de partea mea.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a prăbușit pe canapea, iar eu am simțit că mă sufoc. În acea clipă am știut că nu mai există cale de întoarcere.

În zilele următoare, Bojana a venit cu un executor judecătoresc. Am primit o notificare oficială: trebuia să părăsim casa în două luni. Am început să caut avocați, să citesc legi, să sper că există o portiță prin care să putem rămâne acasă. Dar totul părea împotriva noastră. Testamentul era clar: tata îi lăsase casa Bojanei, iar noi nu aveam decât drept de ședere temporară.

Mama s-a stins încet sub povara durerii. Nu mai vorbea aproape deloc, doar stătea la fereastră și privea grădina unde tata plantase meri. Eu mă zbăteam între birouri de avocați și instanțe, dar fiecare drum se termina cu același răspuns: „Nu aveți șanse”.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în camera ei. — Irina, nu mai pot… Nu-mi vine să cred că fiica mea face asta…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum ne prăbușim împreună sub greutatea trădării. În acele momente am urât-o pe Bojana mai mult decât credeam că pot urî vreodată pe cineva.

Au trecut cele două luni ca un coșmar din care nu mă puteam trezi. În ziua mutării, Bojana a venit să se asigure că plecăm. A intrat în casă ca o proprietară rece și distantă.

— Să nu uiți să lași cheile pe masă, a spus ea sec.

Am ieșit din casă cu mama sprijinită de brațul meu. Ne-am uitat o ultimă dată la ferestrele unde atârnau încă perdelele cusute de bunica. Am simțit că mi se rupe sufletul.

Ne-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Mama s-a stins la câteva luni după aceea. Eu am rămas singură, cu amintirile și cu o rană care nu se va vindeca niciodată.

Uneori mă întreb: oare banii chiar valorează mai mult decât dragostea de familie? Cum poate cineva să-și calce în picioare propria mamă și soră pentru niște ziduri reci? Poate cineva să fie fericit într-o casă construită pe suferința celor dragi?