Promisiunea Nespusă: Povara unei Mame între Sacrificiu și Regret

— Mamă, tu chiar ai uitat ce mi-ai promis? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima oară când discutam despre asta, dar de fiecare dată simțeam cum o bucată din sufletul meu se rupe.

Am crescut-o singură pe Ioana, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când ea avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții din oraș, am făcut ore suplimentare, am cusut noaptea la mașina veche primită de la mama mea. Totul pentru ca Ioana să aibă ce-i mai bun. Când a venit vorba de nuntă, i-am promis că-i voi cumpăra rochia visurilor ei și îi voi da un avans pentru apartament. Era visul nostru comun: să nu înceapă viața de familie cu datorii.

Dar viața nu ține cont de promisiuni. În primăvara trecută, fratele meu, Lucian, a făcut infarct. Nu avea asigurare medicală și nici bani pentru operație. Mama lui Lucian, adică mătușa Ioanei, m-a sunat plângând: „Sorina, dacă nu-l ajuți tu, îl pierdem!” Am scos banii din contul de economii al Ioanei fără să-i spun. Am plătit spitalizarea și operația. Lucian a supraviețuit, dar eu am rămas cu sufletul sfâșiat.

Când Ioana a aflat, cu două luni înainte de nuntă, a izbucnit:
— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Erau banii mei! Era visul meu!

Am încercat să-i explic:
— Ioana, e un om! E fratele meu! Dacă nu-l ajutam, murea…
— Și eu? Eu nu contez? Mereu ai pus familia înaintea mea! Mereu sacrifici tot pentru alții!

A plecat trântind ușa. Nunta a avut loc, dar nu m-a lăsat să particip la pregătiri. Rochia și-a cumpărat-o singură, cu ajutorul soacrei. În ziua cea mare am stat într-un colț al sălii, privindu-mi fiica dansând cu altcineva decât mine. Nu m-a privit aproape deloc.

Seara târziu, după ce invitații au plecat, am încercat să vorbesc cu ea:
— Ioana, știu că te-am dezamăgit. Dar am făcut tot ce am putut… Tot ce am crezut că e bine.

Mi-a răspuns rece:
— Nu vreau să mai vorbim despre asta. Ai ales deja ce contează pentru tine.

Au trecut luni de atunci. Vorbim rar la telefon. Când vine acasă, stă puțin și evită orice discuție serioasă. Mă doare tăcerea ei mai mult decât orice ceartă. Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru fratele meu a meritat prețul pierderii fiicei mele.

Uneori mă gândesc la mama mea și la câte sacrificii a făcut pentru mine. Oare și ea a simțit aceeași povară? Oare copiii noștri pot înțelege vreodată cât doare să alegi între două iubiri?

Într-o seară ploioasă, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare Ioanei:
„Draga mea fată,
Știu că te-am rănit și îmi pare rău în fiecare zi. N-am vrut să-ți fur visul, ci doar să salvez o viață. Poate n-am ales bine. Poate nici nu există alegere bună când e vorba de familie. Te iubesc mai mult decât orice pe lume și sper că într-o zi vei putea să mă ierți.”

Nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare. Dar într-o duminică dimineață, când am deschis ușa să merg la piață, am găsit-o pe Ioana pe prag. Avea ochii roșii de plâns.
— Mamă… putem să bem o cafea?

Am știut atunci că nu totul e pierdut. Poate că rănile nu se vindecă ușor, dar dragostea dintre mamă și fiică e mai puternică decât orice greșeală.

Mă întreb însă: câți dintre noi au fost puși vreodată în fața unei alegeri imposibile? Și oare putem fi vreodată iertați cu adevărat pentru greșelile făcute din dragoste?