Între două farfurii: Povestea unei cine care nu se termină niciodată

— Iar ai pus prea multă sare, Irina. Ți-am mai spus că nu-mi place așa!
Vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii care se ridică din oala cu ciorbă. Mâna îmi tremură pe lingură și mă întreb pentru a mia oară dacă nu cumva chiar am greșit ceva. Mă uit la el, la sprânceana ridicată și la felul în care împinge farfuria puțin mai departe, ca și cum ar fi o barieră între noi.

— Poate data viitoare să nu mai pui deloc sare, să pun eu după aia, zice el, fără să mă privească.

Nu-i răspund. Îmi mușc buza și mă gândesc la toate rețetele pe care le-am încercat în ultimii ani, la toate orele petrecute pe bloguri culinare, la toate mesajele trimise prietenelor: „Cum faci tu pilaful să iasă cremos?” sau „Ce condimente pui la friptură?”

Dar nimic nu pare să-l mulțumească pe Radu. În fiecare seară, masa noastră e un câmp de bătălie tăcută. Eu, cu speranța că de data asta va spune „E bun”, el cu lista lui nesfârșită de obiecții: prea sărat, prea fad, prea uscat, prea gras.

Și totuși, când mergem la mama lui, totul se schimbă. O văd pe doamna Mariana cum scoate din cuptor plăcinta cu brânză, cum pune pe masă sarmalele și ciorba de burtă. Radu se așază lângă ea și mănâncă tot, fără să crâcnească. Ba chiar o laudă:

— Mamă, ai mâini de aur! Nici la restaurant nu găsești așa ceva!

Eu stau într-un colț al mesei și simt cum mi se strânge stomacul. Mariana mă privește cu un zâmbet blând:

— Să iei rețeta de la mine, Irina. E simplu, trebuie doar să gătești cu suflet.

Mă simt mică și neînsemnată. Oare nu gătesc eu cu suflet? Oare nu pun destul din mine în fiecare fel? De ce la ea totul e perfect și la mine nimic nu e destul?

Într-o seară, după o altă cină ratată acasă, am izbucnit:

— Radu, spune-mi sincer: ce are mâncarea mamei tale și nu are a mea?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi întrebat ceva absurd.

— Nu știu… E altfel. E gustul copilăriei mele. La tine… nu știu, parcă mereu lipsește ceva.

— Dar ce lipsește? Am încercat tot ce mi-ai spus!

A ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu farfuriile nespălate și cu un nod în gât.

A doua zi am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, tu te-ai certat vreodată cu tata din cauza mâncării?

A râs scurt.

— Nu ne-am certat niciodată pentru mâncare. Dar nici nu am încercat să-i fac pe plac mereu. Dacă îi era foame, mânca. Dacă nu-i plăcea, își făcea singur altceva.

Am simțit o ușurare ciudată. Poate că problema nu era doar la mine.

În weekend am mers din nou la socri. Mariana a scos din cuptor cozonacul și l-a tăiat felii groase. Radu a luat două felii și le-a mâncat pe nerăsuflate.

— Mamă, trebuie să-i arăți Irinei cum faci tu cozonacul ăsta!

Mariana s-a uitat la mine cu compasiune:

— Draga mea, fiecare femeie are mâna ei. Poate că tu gătești altfel și e bine așa. Nu trebuie să fii ca mine.

Dar Radu a insistat:

— Nu-i greu! Trebuie doar să urmezi rețeta exact!

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.

— Poate că ar trebui să gătești tu cu mama ta atunci! am spus mai tare decât voiam.

Toți au tăcut. Mariana s-a ridicat și a început să strângă masa. Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

În drum spre casă n-am vorbit deloc. Seara, când am ajuns acasă, am deschis frigiderul și am privit rafturile goale. N-am avut chef să gătesc nimic. M-am trântit pe canapea și am plâns în tăcere.

A doua zi dimineață, Radu a venit în bucătărie.

— Nu faci nimic de mâncare?

— Nu. Dacă vrei ceva, fă-ți singur.

A rămas surprins. A deschis frigiderul, a scos niște ouă și le-a prăjit stângaci. A mâncat fără să spună nimic.

Seara am primit un mesaj de la sora mea: „Nu te mai chinui să fii altcineva. Dacă nu-i place ce faci tu, problema e la el.”

Am început să mă gândesc serios: oare cât din relația noastră se bazează pe comparații? Cât din ceea ce fac eu e pentru el și cât pentru mine? De ce trebuie mereu să mă simt insuficientă?

În zilele următoare am refuzat să mai gătesc. Radu s-a descurcat singur sau a comandat pizza. Tensiunea dintre noi a crescut până când într-o seară a izbucnit:

— Ce vrei să demonstrezi? Că poți trăi fără mine?

— Nu vreau să demonstrez nimic! Vreau doar să nu mă mai simt mereu judecată pentru orice pun pe masă!

A tăcut mult timp.

— Poate că am fost prea dur uneori… Dar nici tu nu înțelegi cât de mult contează pentru mine gusturile astea din copilărie.

— Și pentru mine contează să fiu apreciată! Să simt că ce fac are valoare!

Am plâns amândoi în acea seară. Pentru prima dată după mult timp am vorbit sincer despre ce ne doare: el despre dorul de acasă, eu despre nevoia de validare.

Nu știu dacă lucrurile s-au rezolvat complet. Dar am decis să gătim împreună în weekenduri — uneori după rețetele Marianei, alteori după ale mele sau ale mamei mele. Uneori ne iese bine, alteori râdem de eșecuri.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza unor farfurii goale sau prea pline? Oare cât din iubire se pierde printre firimituri și reproșuri nespuse?