Întoarcerea la banca amintirilor: O poveste despre iertare și regăsire

— Nu-mi vine să cred că ai avut curajul să te întorci aici, Lidia, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi privea bagajele așezate stângaci pe covorul vechi din hol.

Am zâmbit amar. Nu era curaj, era nevoie. O nevoie care mă rodea de ani buni, ca o rană care nu se mai vindecă. După divorțul de Mircea și după ce copiii au plecat fiecare la casele lor, m-am trezit singură într-un apartament rece din București, cu pereții plini de ecouri și cu sufletul gol. M-am întors la Piatra-Neamț, orașul unde am crescut, unde am iubit prima dată și unde am învățat să sufăr.

În dimineața aceea de marți, aerul mirosea a ploaie și a tei. M-am plimbat pe aleea pe care mergeam când eram adolescentă, cu inima bătându-mi nebunește în piept. M-am oprit la banca aceea veche, vopsită în verde, unde l-am așteptat pe Sorin acum mai bine de treizeci de ani. Atunci nu a venit. Am stat două ore, privind la ceas și la trecători, până când am înțeles că nu va mai apărea. A fost prima mea mare dezamăgire.

Acum, banca părea mai mică, dar durerea era la fel de vie. Am închis ochii și am simțit din nou fiorul acelei zile: rochia mea albastră, emoția din stomac, speranța care se stingea încet. Deodată, am auzit pași. Am deschis ochii și l-am văzut. Sorin. Cu o barbă albă, dar aceeași privire caldă. Ținea o gazetă sub braț și părea că nu s-a schimbat deloc.

— Lidia? a întrebat el, cu o ezitare care m-a durut mai tare decât orice altceva.

— Da… Sorin? am răspuns eu, vocea abia mi se auzea.

S-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Minutele au trecut greoi, ca și cum timpul s-ar fi încăpățânat să ne pedepsească pentru tot ce nu ne-am spus atunci.

— Știi… n-am uitat niciodată ziua aia, a început el încet. N-am venit pentru că… tata era bolnav rău. Mama m-a sunat să mă duc acasă urgent. Și apoi… n-am mai avut curaj să te caut.

M-am uitat la el și am simțit cum furia din adolescență se topește într-o tristețe blândă.

— Puteai să-mi spui măcar atât… Am așteptat scrisoarea ta luni întregi.

A oftat adânc.

— Știu. Dar eram un laș. Și apoi am plecat la Iași la facultate. Am crezut că e mai bine să uit.

Am râs scurt.

— Și ai uitat?

— Niciodată.

Tăcerea dintre noi era plină de tot ce nu fusese spus vreodată. Am privit în jur: copiii alergau prin parc, bătrânii jucau șah pe bănci, iar viața părea că merge înainte fără să-i pese de rănile noastre vechi.

— Și tu? Cum ai ajuns aici după atâta timp?

Am simțit un nod în gât.

— Am fugit mereu de orașul ăsta. De amintiri. Dar după ce m-a părăsit Mircea… după ce copiii au plecat… m-am simțit ca o străină oriunde altundeva. Aici măcar știu cine sunt.

Sorin a zâmbit trist.

— Și eu am divorțat acum cinci ani. Fata mea e în Germania. Vin aici aproape zilnic… parcă doar aici mai găsesc liniște.

Am început să vorbim despre tot ce pierdusem: părinți, iubiri, prieteni care nu mai sunt. Despre cum viața ne-a purtat pe drumuri diferite și ne-a lăsat cu regrete care dor mai tare decât orice rană fizică.

În zilele care au urmat ne-am întâlnit aproape zilnic pe banca noastră. Mama nu era deloc încântată:

— Lidia, la vârsta ta te apuci iar de prostii? Ce-o să zică lumea?

Am ridicat din umeri.

— Să zică ce vrea lumea. Eu vreau doar să fiu împăcată cu mine însămi.

Dar nu era atât de simplu. Fratele meu, Radu, m-a sunat într-o seară:

— Ce faci acolo? Te-ai întors să-ți trăiești tinerețea pierdută? Ai grijă să nu te faci de râs!

M-am simțit din nou adolescenta speriată de gura lumii și de judecata familiei. Dar ceva în mine s-a schimbat. Poate anii petrecuți singură m-au învățat că nu poți fugi la nesfârșit de ceea ce ești cu adevărat.

Într-o zi ploioasă, Sorin mi-a spus:

— Lidia, știi că nu putem da timpul înapoi. Dar poate putem începe ceva nou… chiar dacă lumea râde sau judecă.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată după mulți ani că inima mea bate din nou pentru cineva.

Nu știu ce va urma. Poate ne vom răni din nou sau poate vom găsi liniștea pe care am căutat-o o viață întreagă. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc cu regrete.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu sufletul împietrit de frică și rușine? Câți avem curajul să ne întoarcem acolo unde ne doare cel mai tare — doar pentru a descoperi că vindecarea începe exact din locul unde am fost răniți prima dată?