Sub tăcerea casei noastre: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună ca un ecou spart în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în halatul meu ponosit, cu mâinile strânse pe cana fierbinte. Îl priveam cum se plimba nervos de la fereastră la masă, cu ochii roșii și obrajii scobiți.

— Vlad, te rog, liniștește-te… O să se rezolve, o să găsim o cale — am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a frânt. Știam că nu mă crede. Nici eu nu mă mai credeam.

Totul a început acum trei ani, când Vlad a adus-o pe Irina acasă. O fată frumoasă, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar cu o privire rece, tăioasă. De la început am simțit că ceva nu e în regulă. Era prea atentă la tot ce spuneam, prea calculată. Dar Vlad era îndrăgostit până peste cap — și cine sunt eu să-i stric fericirea?

La nuntă am zâmbit cât am putut. Am dansat, am plâns de bucurie și am sperat că poate mă înșel. Dar după ce s-au mutat împreună, lucrurile au început să se schimbe. Vlad venea tot mai rar pe la noi. Când venea, era mereu grăbit, obosit, cu privirea pierdută. Irina nu-l lăsa niciodată singur. Îl suna din jumătate în jumătate de oră, îi scria mesaje peste mesaje.

Într-o seară, după ce a plecat de la noi, l-am auzit pe soțul meu, Doru:

— Fata asta îl controlează prea mult. Nu-mi place deloc ce văd.

— Lasă-l, Doru, e băiat mare… — am încercat să-l liniștesc, dar inima îmi bătea nebunește.

Apoi au început certurile. Vlad venea acasă cu vânătăi mici pe brațe sau cu ochii umflați de plâns. Îl întrebam ce s-a întâmplat și mereu răspundea la fel:

— Am căzut… Am avut o zi proastă la muncă…

Dar într-o zi nu a mai putut ascunde adevărul. A venit la noi cu hainele mototolite și ochii roșii.

— Irina țipă la mine pentru orice. Dacă nu răspund la telefon în cinci minute, mă acuză că o înșel. Dacă vreau să ies cu prietenii, face scandal. M-a făcut să mă cert cu toți… — vocea îi tremura.

— Vlad, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! — i-am spus disperată.

— Nu pot s-o las, mamă… Dacă plec, spune că se omoară. Și… cred că o să facă ceva rău dacă o părăsesc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți să-ți salvezi copilul când el nu vrea sau nu poate să fie salvat?

Am încercat să vorbesc cu Irina. Am invitat-o la cafea într-o duminică dimineață.

— Irina, vreau doar să știi că îl iubim pe Vlad și vrem să fie fericit…

Mi-a zâmbit fals:

— Și eu vreau același lucru pentru el. Dar poate ar trebui să-l lăsați să fie bărbat și să nu-l mai tratați ca pe un copil.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Dar n-am zis nimic. M-am ridicat și am spălat ceașca încet, ca să nu vadă cât tremur.

Vlad s-a închis tot mai mult în el. Nu mai vorbea cu nimeni. Prietenii lui vechi — Radu, Cosmin — mă sunau uneori să mă întrebe dacă e bine. Le mințeam mereu:

— E ocupat la muncă… E obosit…

Într-o noapte l-am găsit plângând în mașină, în fața blocului nostru.

— Mamă… nu mai pot… Nu mai știu cine sunt…

L-am luat în brațe și am plâns împreună ca doi copii pierduți.

Doru a încercat să-l convingă să divorțeze:

— Bărbat adevărat e ăla care știe când să plece! Nu te lăsa călcat în picioare!

Dar Vlad doar dădea din cap și tăcea.

Apoi au venit amenințările Irinei:

— Dacă te duci la maică-ta iar, nu mă mai vezi niciodată! — i-a scris într-un mesaj pe care l-am citit din greșeală.

Am simțit că mă sufoc. Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt de vină. Poate l-am crescut prea sensibil? Poate n-am știut să-i dau curaj? Poate dacă aș fi fost mai dură…

Într-o zi am avut curajul să-i spun Irinei tot ce aveam pe suflet:

— Îl iubești sau îl ții lângă tine doar ca să ai pe cine controla?

M-a privit rece:

— Poate ar trebui să vă vedeți de bătrânețea dumneavoastră și să ne lăsați în pace!

Am ieșit din apartamentul lor tremurând toată.

Vlad m-a sunat după două zile:

— Mamă… iartă-mă că nu pot face mai mult…

Nu știu ce să-i spun. Îl iubesc atât de mult încât doare fizic. Dar nu pot trăi viața în locul lui.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la telefonul care nu mai sună. Mă întreb dacă am făcut tot ce puteam sau dacă am greșit undeva pe drum.

Oare câte mame trăiesc aceeași neputință? Câte familii se destramă sub tăcerea asta apăsătoare? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu?