Fără Mama: Povestea Unei Regăsiri Printre Regrete

— Nu-mi pasă, mamă! Lasă-mă în pace! am urlat, trântind ușa camerei mele cu o furie pe care nici acum nu mi-o pot explica. Era o seară rece de noiembrie, iar mirosul de sarmale se amesteca cu cel de lacrimi neplânse. Mama rămăsese în prag, cu mâinile strânse la piept, privindu-mă cu ochii ei mari, albaștri, plini de o tristețe pe care atunci nu am vrut să o văd.

Mă numesc Radu și am 28 de ani. Povestea mea începe și se termină cu mama. Sau, mai bine zis, cu absența ei. Am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor, împărțind totul cu mama și sora mea mai mică, Ioana. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar mama a rămas stâlpul nostru, femeia care muncea două joburi ca să nu ne lipsească nimic. Dar eu, adolescentul rebel și egoist, nu vedeam decât interdicțiile și certurile.

— Radu, te rog, nu mai ieși la ora asta! Nu știi ce se poate întâmpla pe stradă!

— Nu-mi pasă! Toți prietenii mei ies! Numai tu mă ții legat de casă ca pe un copil!

Așa arătau serile noastre. Eu urlam, ea plângea. Ioana se ascundea în camera ei, cu căștile pe urechi. Acum, când mă gândesc la acele momente, simt cum mă apasă un nod în gât. De ce n-am putut să văd cât de mult suferea?

Mama s-a îmbolnăvit pe neașteptate. Un diagnostic sec: cancer la sân, stadiul III. Am aflat într-o joi dimineață, când m-a sunat plângând de la spital.

— Radu, vino… te rog… am nevoie de tine.

Am fugit la spital cu inima cât un purice. Am găsit-o pe un pat alb, cu fața palidă și ochii încercănați. M-a luat de mână și mi-a zâmbit slab.

— O să fie bine, mamă… îi spuneam mereu, dar nici eu nu credeam asta.

Lunile au trecut între spitale, tratamente și speranțe spulberate. Eu încercam să fiu puternic pentru Ioana, dar în sufletul meu eram un copil speriat. Îmi reproșam fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare cuvânt urât aruncat fără gândire.

Într-o noapte de aprilie, mama s-a stins. Eram lângă ea, ținând-o de mână. Ultimele ei cuvinte au fost:

— Ai grijă de Ioana… și iartă-te, Radu. Eu te-am iertat demult.

Apoi a plecat. Lumea mea s-a prăbușit. Am rămas singur cu Ioana și cu o casă plină de amintiri dureroase. Zilele treceau greu; mă simțeam vinovat pentru tot ce nu i-am spus și pentru tot ce i-am spus prea tare.

Ioana încerca să mă ajute:

— Radu, nu e vina ta… Mama știa că o iubești.

Dar eu nu puteam să mă iert. Mă întrebam mereu: dacă aș fi fost mai bun? Dacă aș fi ascultat? Dacă aș fi petrecut mai mult timp cu ea?

Prietenii mei nu știau cum să mă ajute. Unii au dispărut încet-încet; alții încercau să mă scoată din casă:

— Hai la o bere, Radu! Nu poți sta așa la nesfârșit!

Dar eu refuzam orice invitație. Mă simțeam ca un străin în propria viață. Mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam acasă doar ca să mă prăbușesc pe canapea și să plâng în tăcere.

Într-o zi, am găsit într-o cutie veche o scrisoare de la mama. Era scrisă cu câteva luni înainte să moară:

„Dragul meu Radu,
Știu că uneori te superi pe mine și că viața nu e ușoară pentru tine. Dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dacă vreodată nu voi mai fi aici, să nu uiți că ai fost lumina ochilor mei. Iartă-mă dacă n-am știut mereu cum să-ți arăt dragostea mea.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Pentru prima dată am simțit că pot vorbi cu ea fără să țip sau să mă apăr.

— Mamă… îmi pare rău… îmi pare atât de rău…

Am început să merg la terapie la insistențele Ioanei. La început mi s-a părut inutil; ce putea schimba un străin? Dar psihologul m-a ajutat să înțeleg că vina mea era firească, dar nu trebuia să mă definească.

— Radu, fiecare copil se ceartă cu părinții lui. Important e ce faci după ce realizezi greșelile.

Încet-încet am început să vorbesc despre mama fără să plâng necontrolat. Am început să gătesc rețetele ei pentru Ioana; am început să povestesc despre copilăria noastră și despre cât de mult ne-a iubit.

Dar încă mă bântuie întrebarea: dacă aș fi avut curajul să-i spun mai des „te iubesc”, ar fi fost altfel? Oare toți copiii simt această vinovăție după ce își pierd părinții? Cum reușiți voi să mergeți mai departe după o astfel de pierdere?

Poate că nu există un răspuns clar sau o rețetă universală pentru iertare. Dar știu sigur că mama ar fi vrut să fim fericiți și împăcați cu noi înșine.

Voi cum v-ați împăcat cu trecutul? Cum ați găsit iertarea atunci când părea imposibil?