Secretul care ne-a despărțit: Povestea mea și a lui Paul

— Magda, iar nu dormi? Vocea lui Paul răsuna stins din capătul coridorului, în timp ce eu mă uitam fix la tavan, cu ochii larg deschiși, încercând să-mi controlez respirația. Mă străduiam să nu plâng, să nu-l trezesc, să nu-l fac să se îngrijoreze. Dar adevărul era că nu mai dormisem bine de luni de zile. Mă durea tot corpul și, mai rău decât atât, mă durea sufletul de la atâta minciună.

— Nu, Paul, doar mă gândeam la ziua de mâine, am mințit din nou, cu vocea tremurândă.

El a venit lângă mine, mi-a pus mâna pe frunte. — Ești caldă. Iar ai febră? Magda, trebuie să mergem la doctor. Nu mai poți continua așa.

Mi-am întors capul spre perete. — O să-mi treacă. E doar oboseala.

Adevărul era că știam exact ce am. Diagnosticul îl primisem cu un an în urmă: lupus eritematos sistemic. O boală autoimună care îmi transforma corpul într-un câmp de luptă. Dar nu i-am spus niciodată lui Paul. Mi-era teamă că va vedea în mine o povară, că va regreta că m-a ales. El era mereu optimist, puternic, sprijinul tuturor. Eu eram cea care trebuia să fie acolo pentru el și pentru fetița noastră, Ilinca.

În fiecare dimineață mă forțam să mă ridic din pat, să zâmbesc Ilincăi când își punea codițele și să-i fac pachetul pentru școală. Paul pleca devreme la serviciu, iar eu rămâneam singură cu gândurile mele și cu durerile care mă sfâșiau pe dinăuntru. Mă uitam la pozele noastre de la nuntă, la promisiunile făcute atunci: „La bine și la greu.” Dar dacă greul meu era prea greu pentru el?

Într-o zi, după ce Ilinca a plecat la școală și Paul era deja la birou, am primit un telefon de la medicul meu: — Magda, analizele nu arată bine. Trebuie să vii urgent la control.

Am închis ochii și am simțit cum mă sufoc. Nu mai puteam ascunde totul. Dar nici nu puteam spune adevărul. Am mers la cabinet cu inima cât un purice. Doctorița m-a privit cu blândețe: — Magda, trebuie să ai pe cineva aproape. Nu poți duce totul singură.

Am dat din cap, dar știam că nu voi avea curajul să-i spun lui Paul. Seara, când s-a întors acasă, m-a găsit stând pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns.

— Ce s-a întâmplat? Magda, te rog, vorbește cu mine!

— Nimic… doar sunt obosită.

A oftat și a ieșit din cameră. Am simțit atunci cum se ridică un zid între noi. În loc să ne apropiem, fiecare zi adâncea prăpastia.

Au urmat luni de tăcere și minciuni mărunte. Paul devenea tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu ce se întâmplă cu Magda… Parcă nu mai e ea. Nu-mi spune nimic. Mă simt neputincios.

Atunci am realizat cât rău făcusem prin tăcerea mea. Îl priveam cum se chinuie să mă înțeleagă fără să știe adevărul. În loc să-l protejez, îl răneam.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise și Ilinca încă dormea, m-am așezat lângă Paul pe canapea.

— Paul… trebuie să-ți spun ceva important.

M-a privit speriat.

— De un an am lupus. De asta sunt mereu obosită și bolnavă. Mi-a fost frică să-ți spun… mi-a fost frică să nu mă vezi ca pe o povară.

A rămas mut câteva secunde. Apoi a început să plângă în hohote — prima dată când l-am văzut așa.

— Magda… cum ai putut să crezi asta despre mine?

— Pentru că eu însămi mă simt o povară… Nu vreau să te trag după mine în suferința asta.

M-a luat în brațe strâns:

— Suntem o familie! Nu vreau să te pierd… dar nici nu pot trăi fără adevăr între noi.

Din ziua aceea am început să mergem împreună la doctori și la analize. Paul a devenit sprijinul meu real, dar rana dintre noi nu s-a vindecat ușor. Au fost luni de reproșuri tăcute și de încercări de a ne regăsi încrederea pierdută.

Ilinca a simțit și ea tensiunea dintre noi. Într-o seară m-a întrebat:

— Mami, tu o să mori?

Am plâns atunci în fața ei pentru prima dată și i-am promis că voi lupta cât pot pentru ea și pentru tatăl ei.

Acum, după doi ani de la acel moment de sinceritate dureroasă, încă ne vindecăm rănile. Încercăm să fim mai deschiși unii cu alții și să nu mai lăsăm frica să ne conducă viețile.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină relațiile? De ce ne e atât de greu să avem încredere chiar în cei pe care îi iubim cel mai mult? Poate că doar împreună putem duce greul vieții… Ce credeți voi?