Între două case: Povestea unei femei care a rămas singură în propria viață

— Irina, nu pot să plec acum. Mama nu se simte bine…

Cuvintele lui Radu au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Eram în pragul ușii, cu valiza în mână, gata să pășim împreună în noul nostru apartament, visul nostru de atâția ani. În spatele meu, tata încărca ultimele cutii în portbagaj, iar mama îmi făcea semn să mă grăbesc. Dar Radu stătea pe holul casei părintești, cu ochii în pământ și vocea tremurândă.

— Radu, am stabilit! Azi ne mutăm! Am plătit avansul, am făcut totul împreună… Ce s-a întâmplat?

El a ridicat din umeri, evitând privirea mea. Din sufragerie se auzea vocea soacrei mele, doamna Mariana:

— Las-o pe Irina să plece dacă vrea! Tu ai o mamă bolnavă aici!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când doamna Mariana intervenea între noi, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat la Radu, așteptând să spună ceva, orice. Dar el a rămas tăcut.

Am plecat singură în acea seară. Apartamentul era gol și rece, iar ecoul pașilor mei răsuna ca un reproș. Am plâns până târziu în noapte, încercând să găsesc o explicație. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse bărbatul care îmi promisese că vom fi o echipă?

Zilele au trecut greu. Radu venea din când în când, aducea câte o pungă cu alimente sau câteva haine. Încerca să fie prezent, dar mereu grăbit, mereu cu gândul la mama lui.

— Irina, nu pot s-o las singură. E bolnavă…

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? Nu merit și eu sprijinul tău?

— Nu e vorba despre tine…

Dar era. Era vorba despre mine, despre noi doi. Despre faptul că nu eram niciodată pe primul loc.

Prietenii mei mă întrebau ce se întâmplă. Le spuneam că Radu are probleme acasă, că trebuie să aibă grijă de mama lui. Dar adevărul era că mă simțeam abandonată. Mă uitam la pozele noastre din vacanțe și nu recunoșteam omul de lângă mine.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe mama la mine acasă. Îmi pregătise ciorbă și mă aștepta cu ochii plini de griji.

— Irina, nu poți trăi așa la nesfârșit. Ori ești soție, ori ești chiriașă în propria viață.

— Ce vrei să fac? Să-l oblig să aleagă?

— Nu-l poți obliga la nimic. Dar nici tu nu poți rămâne la nesfârșit pe locul doi.

Am izbucnit în plâns. Îmi doream să fiu puternică, dar mă simțeam atât de slabă…

În weekendul următor am mers la casa socrilor. Doamna Mariana m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Ai venit să-l iei pe băiat? Nu vezi că nu poate pleca acum?

— Doamnă Mariana, nu vreau să vă cert sau să vă rănesc. Dar și eu am nevoie de el. Suntem căsătoriți.

— Căsătoriți? Până la urmă sângele apă nu se face! Tu ai părinții tăi, eu îl am doar pe el!

Radu stătea între noi ca un copil prins între două tabere. M-am uitat la el cu disperare:

— Radu, spune ceva! Spune-mi că vrei să fii cu mine!

El a oftat adânc:

— Nu pot s-o las singură…

Atunci am simțit că pierd totul. Am plecat fără să mai spun nimic.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Mergeam la serviciu mecanic, mă întorceam acasă și mă uitam la pereții goi. Prietenele mele îmi spuneau să-l las, că merit mai mult. Dar eu încă speram că va veni o zi în care va alege familia noastră.

Într-o zi am primit un mesaj de la Radu:

„Mama e mai bine acum. Putem încerca din nou?”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. Îmi doream să spun da, dar ceva din mine se rupsese definitiv.

Când ne-am întâlnit, l-am privit altfel decât înainte.

— Radu, eu te iubesc. Dar nu pot trăi mereu cu frica că vei alege altceva în locul nostru.

El a dat din cap trist:

— Știu… Dar nu știu cum să fiu altfel.

Am realizat atunci că unele răni nu se vindecă niciodată dacă nu sunt recunoscute și asumate.

Astăzi încă locuiesc singură în apartamentul nostru. Radu vine uneori pe la mine, încercăm să vorbim, dar între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi rămânem pe locul doi în propria viață doar pentru că bărbatul de lângă noi nu are curajul să-și asume familia pe care a ales-o? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?