Când dragostea devine o datorie: Povestea unei mame din București

— Mamă, nu mai pot să vin azi. Vlad are teme, iar eu am mult de lucru. Poate altădată, bine?

Vocea Irinei răsună rece prin telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, privind în gol spre perdeaua galbenă care dansează leneș în curentul de la geam. E a treia săptămână la rând când primesc același răspuns. De când am ieșit la pensie și nu-i mai pot trimite bani lunar, parcă a dispărut orice urmă de apropiere între noi. Mă simt ca un portofel gol, aruncat într-un sertar uitat.

Mă numesc Mariana și am 67 de ani. Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei a plecat cu alta când ea avea doar cinci ani. Am lucrat douăzeci și opt de ani ca vânzătoare la Alimentara din cartierul Drumul Taberei, apoi încă zece ani ca femeie de serviciu la o școală generală. Nu mi-a fost rușine niciodată cu munca mea, dar mi-a fost rușine că nu-i puteam oferi Irinei tot ce-și dorea. Așa că am strâns fiecare leu, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie personală, doar ca ea să aibă haine frumoase, să meargă la meditații și să nu simtă lipsa unui tată.

Când a intrat la facultate, am făcut un credit ca să-i plătesc chiria în București. Când s-a măritat cu Radu, i-am dat banii strânși pentru bătrânețe ca să-și cumpere mobilă nouă. Când l-a născut pe Vlad, am stat cu el cât era mic și bolnăvicios, deși abia mă țineau picioarele. Toată viața mea a fost despre ea.

Acum, după ce am ieșit la pensie și banii abia îmi ajung pentru medicamente și facturi, Irina vine tot mai rar. Ultima dată când a venit, a stat pe telefon aproape tot timpul și mi-a spus pe un ton neutru:

— Mamă, știi… dacă nu mai poți să mă ajuți cu rata la mașină luna asta, spune-mi din timp. Nu vreau să mă trezesc cu penalizări.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu m-a întrebat dacă am ce mânca sau dacă mă simt bine. Doar despre bani. Am încercat să-i explic că pensia mea e mică și că abia mă descurc.

— Da’ tu nu ai pus nimic deoparte? Toată lumea pune ceva deoparte pentru copii! a izbucnit ea.

Am tăcut. Ce rost avea să-i spun că tot ce-am pus deoparte i-am dat deja? Că n-am avut niciodată pentru mine? Că singura mea bucurie era să o văd fericită?

De atunci, liniștea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Vlad nu mai vine la mine decât când are nevoie de bani pentru manuale sau excursii. Radu nici nu mă salută când ne întâlnim pe stradă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am încercat să-i scriu Irinei un mesaj:

„Mi-e dor de tine și de Vlad. Poate veniți duminică la masă? Am făcut plăcinta ta preferată.”

A citit mesajul după două zile și mi-a răspuns sec:

„Nu cred că putem. Avem multe pe cap.”

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit inutilă, abandonată, ca o haină veche aruncată într-un colț. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă am greșit undeva pe drum.

Într-o zi, vecina mea, doamna Stanciu, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Mariana? Nu te-am văzut niciodată așa…

— Fata mea… nu mai vine pe la mine. Parcă nu mai exist pentru ea dacă nu-i dau bani…

— Of, dragă… copiii din ziua de azi… Nu mai știu ce-i aia recunoștință! Dar poate ai răsfățat-o prea mult…

M-am gândit mult la vorbele ei. Oare chiar am greșit că i-am dat totul? Oare dacă aș fi fost mai dură, ar fi învățat să aprecieze? Sau poate lumea s-a schimbat și eu n-am știut să țin pasul?

În Ajunul Crăciunului am făcut bradul singură. Am pus globurile vechi ale Irinei și am aprins instalația care pâlpâia slab. Am privit poza cu noi trei de când era Vlad mic și mi-am dorit să dau timpul înapoi.

Telefonul a sunat târziu în noapte.

— Mamă… scuză-mă că n-am venit azi. Vlad a avut febră și eu am fost foarte obosită…

Vocea ei era moale, dar graba se simțea în spatele fiecărui cuvânt.

— E în regulă, Irina… Sănătate multă lui Vlad! Dacă ai nevoie de ceva…

— Nu, mamă… Mulțumesc.

A închis repede. Am rămas cu telefonul în mână și cu sufletul gol.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă ar trebui să-i spun ce simt sau să accept situația așa cum e. Dar cum să-i spui copilului tău că te doare indiferența lui? Cum să-i ceri iubire fără să pari disperată?

Într-o dimineață m-am hotărât să merg la ea acasă fără să anunț. Am cumpărat o pungă cu portocale și câteva prăjituri pentru Vlad. Când am ajuns, Irina mi-a deschis ușa mirată.

— Mamă! Ce cauți aici? Puteai să suni înainte!

— Mi-a fost dor de voi… Am adus ceva pentru Vlad.

— Nu trebuia să te deranjezi… Suntem ocupați acum.

Am intrat timid în sufragerie. Vlad era pe tabletă și abia mi-a aruncat un „salut”. Radu nici nu s-a ridicat de pe canapea.

Am stat zece minute stingheră, apoi Irina mi-a spus:

— Mamă, trebuie să plecăm la cumpărături. Poate ne vedem altădată.

Am ieșit din bloc cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă mai are rost să încerc sau dacă e timpul să mă obișnuiesc cu singurătatea.

Acum stau la fereastră și privesc copiii care se joacă în fața blocului. Mă întreb: oare dragostea de mamă trebuie răsplătită? Sau e destinul nostru să dăm totul fără să primim nimic înapoi? Voi ce credeți — unde se termină sacrificiul și unde începe greșeala?