Între Două Focuri: Când Bunica Nu Mai Poate Să-și Crească Nepoții

— Nu mai pot, Jelena. Pur și simplu nu mai pot, mi-a spus Ana, mama lui Radu, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea mâinile pe șorțul vechi, pătat cu urme de supă. Mirosea a ceapă prăjită și a lacrimi neplânse. Era marți dimineața, iar eu venisem să-i las pe Vlad și pe Ilinca înainte să fug la serviciu. Nu mă așteptam la nimic neobișnuit. Dar cuvintele ei au căzut ca o secure între noi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund panica. Copiii deja alergau spre camera lor preferată, fără să bănuiască nimic.

Ana s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, obosiți. — Nu mai am putere, draga mea. Mă dor oasele, mă simt mereu obosită… Și nu mai pot ține pasul cu ei. Am nevoie de timp pentru mine. Poate că am greșit că nu ți-am spus mai devreme…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au crispat. — Dar… Ana, știi cât de mult contezi pentru noi. Fără tine… nu știu cum ne vom descurca.

A dat din cap încet, evitându-mi privirea. — Îmi pare rău, Jelena. Chiar îmi pare rău.

Am ieșit din bucătăria ei cu un nod în gât și cu lacrimi în ochi, încercând să nu mă vadă copiii. Pe drum spre serviciu, am plâns în tăcere în tramvaiul 41, ascunsă după ochelarii de soare. Mă simțeam trădată și vinovată în același timp. Știam că Ana nu e obligată să ne ajute, dar nu puteam să nu mă gândesc la toate momentele când a fost acolo pentru noi: când Ilinca a făcut febră mare și eu eram la birou, când Vlad a avut nevoie de cineva să-l ia de la grădiniță…

Seara, acasă, Radu m-a întâmpinat cu o privire obosită. — Ce-ai pățit? Pari terminată.

— Mama ta nu mai poate să stea cu copiii, am spus direct, fără menajamente.

A tăcut câteva secunde. — De ce?

— E obosită. Nu mai are putere. Spune că are nevoie de timp pentru ea.

Radu a oftat adânc și s-a trântit pe canapea. — Și noi ce facem acum? Crezi că eu pot să lipsesc de la muncă? Sau tu?

— Nu știu! am izbucnit. Poate găsim o bonă… sau îi ducem la afterschool…

— Știi cât costă asta? Nici nu ne permitem!

Am început să ne certăm, fiecare aruncând vina pe celălalt: eu îi reproșam că nu vorbește destul cu mama lui, el îmi reproșa că mă bazez prea mult pe ea. Copiii s-au ascuns în camera lor și au început să plângă când au auzit tonul nostru ridicat.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am sunat la grădinițe private, am pus anunțuri pentru bone pe grupurile de mămici de pe Facebook, am întrebat vecinele dacă știu pe cineva de încredere. Toate răspunsurile erau fie prea scumpe, fie nesigure.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am stat pe întuneric în bucătărie și am plâns în pumni. M-am simțit ca o mamă rea, ca o noră nerecunoscătoare și ca o soție incapabilă să țină familia unită. Mi-am adus aminte de copilăria mea din Ploiești, când bunica mea stătea cu mine și cu sora mea cât mama era la muncă în schimburi la fabrică. Atunci totul părea simplu: bunicii erau acolo pentru noi fără să ceară nimic în schimb.

Dar acum… lumea s-a schimbat. Bunicii sunt mai obosiți, mai bolnavi sau pur și simplu vor să trăiască și pentru ei. Oare e greșit să vrei timp pentru tine după o viață de sacrificii?

Într-o duminică am decis să merg la Ana să vorbim deschis. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Ana… putem vorbi?

M-a privit cu blândețe și tristețe în același timp.

— Știu că e greu pentru voi… dar simt că dacă nu mă opresc acum, o să ajung la spital. Am nevoie să mă odihnesc… Sufăr că nu pot fi bunica perfectă pentru Vlad și Ilinca.

Am început să plâng și eu. — Nu vreau să te pierdem… Dar nici nu știu cum să le explic copiilor că bunica lor nu mai poate fi acolo ca înainte.

Ana m-a luat de mână. — Spune-le adevărul. Că bunica îi iubește enorm, dar are nevoie de odihnă ca să poată fi sănătoasă și să-i vadă crescând.

Am plecat acasă cu sufletul greu dar parcă puțin mai împăcat. În acea seară le-am spus copiilor adevărul. Vlad a plâns mult și m-a întrebat dacă bunica o să moară curând. Ilinca s-a supărat pe mine și mi-a spus că nu vreau să-i las la bunica din răutate.

Radu a început să vorbească mai des cu mama lui la telefon și chiar a mers într-o zi s-o ajute la cumpărături. Încet-încet am început să ne adaptăm: am găsit o vecină pensionară care vine două ore pe zi, iar restul timpului jonglăm cu programul nostru haotic.

Dar rana rămâne: încă mă simt vinovată când văd cât de mult îi lipsesc copiilor momentele cu bunica lor. Și încă mă întreb dacă nu cumva societatea noastră cere prea mult de la bunici… sau poate prea puțin de la părinți?

Oare cât putem cere de la cei dragi fără să-i frângem? Și cum găsim echilibrul între nevoile noastre și ale celor care ne-au crescut?