Oglinda spartă: Doisprezece ani de iluzii

— Cum ai putut să-mi faci asta, Vlad? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână telefonul cu mesajele acelea nenorocite. Fetița noastră, Ana, se juca în camera ei, iar eu încercam să nu mă prăbușesc chiar acolo, pe holul îngust al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Vlad a rămas nemișcat, cu ochii în pământ. „Irina, nu e ceea ce crezi…” a început el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși. Am simțit cum totul se rupe în mine. Doisprezece ani de căsnicie, atâtea sacrificii, atâtea vise împărțite – toate păreau acum o glumă proastă.

Nu știu cât timp am stat acolo, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la Ana, la cum îi voi explica că tata nu va mai veni acasă în fiecare seară. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus că „bărbații nu se schimbă niciodată”, și la tata, care a plecat când aveam doar șapte ani. M-am gândit la mine – la fata aceea visătoare care credea că dragostea poate vindeca orice rană.

— Cine e? am întrebat într-un final, cu o voce pe care abia mi-o recunoșteam.

Vlad a oftat adânc. „E… colega mea de la birou. Nu știu cum s-a întâmplat. A început ca o prostie.”

— O prostie? Doisprezece ani de viață împreună sunt o prostie pentru tine?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus mai mult decât orice cuvânt.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-o ceață. Mergeam la serviciu – la farmacie – și zâmbeam mecanic clienților. Acasă, încercam să fiu mama perfectă pentru Ana. Dar noaptea, când liniștea se lăsa peste blocurile gri, mă prăbușeam pe podeaua bucătăriei și plângeam până nu mai aveam lacrimi.

Mama a venit într-o seară să stea cu mine. A adus plăcintă cu mere și a încercat să mă facă să mănânc.

— Irina, trebuie să fii tare pentru Ana. Nu merită să te vadă așa.

— Dar eu nu mai pot, mamă! Nu mai știu cine sunt fără el…

Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „O să vezi că poți. Și eu am putut.”

A doua zi dimineață, Vlad a venit să-și ia câteva haine. Ana l-a văzut și a alergat spre el.

— Tati, unde mergi? De ce nu mai dormi cu noi?

Vlad s-a uitat la mine disperat. Am simțit un nod în gât.

— Tati trebuie să stea puțin singur, puiule. Dar te iubește mult.

Ana s-a agățat de piciorul lui și a început să plângă. Atunci am știut că orice decizie voi lua, va trebui să fie pentru ea.

Au urmat luni de zile de certuri, discuții interminabile cu avocați și vizite la psiholog. Vlad voia custodie comună. Eu voiam doar liniște pentru Ana. Părinții lui Vlad m-au acuzat că nu am fost destul de atentă cu el, că „bărbații au nevoie de afecțiune”. Mama mi-a spus să nu-l iert niciodată.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am găsit curajul să mă uit în oglindă. Chipul meu era obosit, ochii umflați de plâns. Dar undeva, în privirea aceea pierdută, am zărit o scânteie – o dorință de a merge mai departe.

Am început să ies din nou cu prietenele mele – Maria și Simona – la cafeneaua noastră preferată din centru. La început nu puteam vorbi despre altceva decât despre Vlad și trădarea lui. Dar încet-încet am început să râd din nou. Să simt că trăiesc.

Într-o zi, la farmacie a venit un bărbat – Mihai – care părea la fel de pierdut ca mine. Avea nevoie de un medicament pentru anxietate. Am schimbat câteva vorbe și am simțit că mă înțelege fără să spun prea multe. Ne-am revăzut întâmplător peste câteva zile la coadă la supermarket și am stat de vorbă mai mult.

Nu era dragoste la prima vedere. Era mai degrabă o liniște pe care nu o mai simțisem demult. Am început să ne vedem tot mai des – plimbări prin parc cu Ana, seri liniștite cu ceai și povești despre viețile noastre frânte.

Vlad a aflat și a venit furios la mine acasă.

— Deci așa repede ai trecut peste? Eu sunt tatăl Anei!

— Și eu sunt mama ei! Nu pot trăi toată viața în trecutul tău!

Am realizat atunci că nu îi datorez nimic altceva decât respectul pentru copilul nostru.

Au trecut doi ani de atunci. Ana e bine – merge la școală și are prieteni noi. Vlad s-a mutat cu colega lui și încearcă să fie un tată prezent. Eu și Mihai nu suntem încă un cuplu „oficial”, dar suntem fericiți așa cum suntem.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă vina e doar a lui Vlad sau și a mea. Dar apoi mă uit la Ana și știu că tot ce contează e să fim bine.

Oglinda spartă din sufletul meu începe încet-încet să se refacă. Poate nu va mai fi niciodată întreagă ca înainte – dar fiecare ciob reflectă acum o Irina mai puternică.

Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne reconstruim după ce totul pare pierdut?