Fata mea a cheltuit 15.000 de lei pe jocuri – unde am greșit ca tată?

— Mara, ce-ai făcut? Cum ai putut să cheltui atâția bani? vocea mea răsună spart în sufrageria mică, unde lumina televizorului pâlpâie pe fețele noastre. Mara, cu ochii mari și umezi, stă pe canapea, strângând în brațe tableta. Soția mea, Irina, mă privește cu o furie amestecată cu neputință.

— Nu știam… Am apăsat doar pe câteva butoane… Tata, nu voiam să… începe Mara să plângă, iar lacrimile îi curg pe obraji.

Nu-mi vine să cred. Tocmai am primit notificare de la bancă: 15.000 de lei retrași în decurs de două zile, toate către o platformă de jocuri online pentru copii. Cardul meu era salvat pe contul Marei. Am crezut că e în siguranță. Am crezut că știe regulile. Am crezut că eu știu ce face copilul meu.

— Cum ai putut să fii atât de neatent? mă întreabă Irina printre dinți, încercând să nu ridice vocea prea tare. — Ți-am spus de atâtea ori să nu lași cardul salvat!

Mă simt mic, vinovat și furios în același timp. Îmi vine să țip la Mara, dar mă abțin. Îmi vine să dau vina pe Irina, dar știu că nu ar fi corect. Îmi vine să sparg tableta aia nenorocită.

Mara plânge încet, iar eu mă prăbușesc pe fotoliu. Îmi trec mâinile prin păr și încerc să-mi adun gândurile. Cum am ajuns aici? Eu, care am crescut cu cheia de gât și cu mingea spartă în fața blocului, nu am știut să-mi protejez copilul de lumea asta digitală.

— Tata, o să-mi iei tableta? întreabă Mara printre sughițuri.

— Nu știu încă… Dar trebuie să înțelegi cât de grav e ce s-a întâmplat.

Irina se ridică și pleacă în bucătărie. Aud cum trântește ușa frigiderului. Știu că e supărată pe mine. Știu că are dreptate.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la toate momentele când am lăsat-o pe Mara cu tableta ca să pot termina un raport pentru serviciu sau să am cinci minute de liniște. Mă gândesc la toate dățile când i-am spus „încă un episod și gata”, fără să verific ce urmărește sau la ce se joacă.

Dimineața sun la bancă. Explic situația, încerc să recuperez banii. Mi se spune politicos că nu se poate – tranzacțiile au fost autorizate. Mă simt ca un fraier. Mă gândesc la ratele la casă, la facturile care vin peste două zile.

Irina nu vorbește cu mine toată ziua. Mara stă retrasă în camera ei, fără tabletă, fără televizor. Casa e tăcută și apăsătoare.

Seara încerc să vorbesc cu Mara.

— De ce ai făcut asta?

— Toți colegii mei au skin-uri noi la joc… Eu eram singura care nu avea nimic frumos… Am vrut doar să fiu ca ei…

Mă lovește un val de tristețe și neputință. Îmi dau seama cât de puțin știu despre lumea ei. Despre presiunea pe care o simte la școală. Despre cât de mult contează pentru ea să fie acceptată.

— Dar tu știi cât înseamnă 15.000 de lei?

— Nu… E mult?

Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Pentru ea, banii sunt ceva abstract. Pentru mine, sunt luni întregi de muncă.

— E foarte mult, Mara. E aproape cât salariul meu pe două luni.

O văd cum se sperie și își ascunde fața în pernă.

— O să mă dai afară din casă?

Mă doare sufletul.

— Nu, niciodată n-aș face asta. Dar trebuie să înveți ceva din ce s-a întâmplat.

În zilele următoare încercăm să reparăm ce se poate. Vorbim cu platforma de jocuri – fără rezultat. Discutăm cu părinții altor copii – aflu că nu suntem singurii pățiți. Unii au reușit să recupereze banii, alții nu.

Irina începe să vorbească din nou cu mine, dar discuțiile noastre sunt reci, pline de reproșuri nespuse.

— Dacă ai fi fost mai atent… Dacă nu ai fi lăsat totul pe mine…

Încerc să-i explic că am vrut doar să-i fac viața mai ușoară Marei. Că am vrut să fie fericită. Dar realizez că fericirea asta digitală e o capcană.

Într-o seară, Mara vine la mine cu o scrisoare scrisă stângaci:

„Tati, îmi pare rău că am cheltuit banii tăi. Nu vreau skin-uri dacă tu ești trist.”

O strâng în brațe și plângem amândoi.

De atunci, am stabilit reguli noi: fără card salvat pe niciun dispozitiv, fără cumpărături online fără acordul nostru, timp limitat la ecrane și mai mult timp împreună – la plimbare, la joacă în parc sau pur și simplu povestind despre ziua noastră.

Dar rana rămâne. Încerc să-mi iert greșeala, dar încă mă întreb: unde am greșit ca tată? Cum pot proteja un copil într-o lume care mă depășește? Și oare câți dintre noi nu ne ascundem neputința sub masca responsabilității?