O inimă frântă: Când dragostea tatălui nu se împarte egal

— De ce nu poți să fii și tu ca Rareș? vocea tatălui meu, Ion, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Aveam doar doisprezece ani, dar simțeam deja cum fiecare cuvânt al lui mă strivește, ca o piatră rece pe inimă. Rareș, fratele meu vitreg, stătea la masă cu o carte de matematică deschisă, zâmbind timid. Eu mă uitam la podea, încercând să-mi ascund lacrimile.

Mama, Lidia, a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Las-o, Ion, fiecare copil e diferit. Alexandra se străduiește din greu.

Tata a oftat și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit ușor după el. Am simțit cum toată căldura din cameră dispare odată cu el. Rareș s-a uitat la mine cu milă, dar nu a spus nimic. Întotdeauna tăcea când tata era supărat pe mine.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Tata îl lua pe Rareș la pescuit, la meciuri de fotbal sau la rudele de la țară. Eu rămâneam acasă cu mama, ajutând-o la gătit sau făcând teme. Îmi doream atât de mult să fiu și eu invitată, să simt că fac parte din lumea lor. Dar tata părea să uite că exist.

Într-o zi de vară, când aveam șaisprezece ani, am auzit o discuție între părinți. Stăteam în camera mea și citeam, dar vocile lor ridicate m-au făcut să tresar.

— Nu e corect ce faci cu Alexandra! spunea mama printre lacrimi. E copilul tău! De ce nu o vezi?

— Nu e ca Rareș! Nu mă înțeleg cu ea! E mereu retrasă, nu vorbește cu mine! răspundea tata, apăsat.

— Poate dacă ai încerca să-i vorbești altfel…

Am închis cartea și mi-am pus perna pe urechi. M-am simțit mică și neînsemnată. De ce trebuia să mă schimb eu ca să fiu iubită? De ce nu putea tata să mă accepte așa cum eram?

La școală eram o elevă bună, dar nu strălucită ca Rareș. El lua mereu premiul întâi, era lăudat de profesori și adus ca exemplu la ședințele cu părinții. Eu eram „fata cuminte”, dar invizibilă. Colegii mă întrebau uneori de ce nu vin niciodată cu tata la serbări. Nu știam ce să le răspund.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, mama a venit la mine în cameră cu ochii roșii de plâns.

— Alexandra, știu că îți e greu… Dar te rog să nu-l urăști pe tata. Poate nu știe cum să-și arate dragostea.

— Dar dacă nici nu încearcă? am întrebat eu cu voce stinsă.

Mama m-a strâns în brațe și am plâns amândouă până târziu în noapte.

Când Rareș a intrat la facultate în București, tata a făcut un chef mare acasă. Au venit rudele, vecinii, toți l-au felicitat. Eu am stat într-un colț al camerei și am privit scena ca printr-o ceață groasă. Nimeni nu m-a întrebat ce planuri am eu după liceu.

Într-o zi, după ce Rareș a plecat la facultate, casa a devenit mai tăcută. Tata era tot mai absent, iar eu și mama ne petreceam serile împreună, vorbind despre orice altceva decât despre el. Într-o seară, am prins curaj și l-am întrebat direct:

— Tată… tu mă iubești?

A ridicat privirea din ziar și m-a privit lung. — Sigur că te iubesc… Ești fata mea.

Dar tonul lui era rece, iar ochii goi. Am simțit că nu crede nici el ce spune.

Am terminat liceul cu note bune și am intrat la Litere la Iași. Mama m-a ajutat să-mi fac bagajele și m-a condus la gară. Tata nu a venit. Mi-a spus doar „Succes” în dimineața plecării, fără să mă privească în ochi.

La facultate am întâlnit oameni noi, prieteni care m-au văzut pentru ceea ce sunt. Am început să scriu poezii despre copilăria mea și despre dorința de a fi iubită. Am publicat câteva texte într-o revistă studențească și pentru prima dată m-am simțit apreciată.

În vacanțe mă întorceam acasă, dar relația cu tata rămânea aceeași: distantă, formală, plină de tăceri apăsătoare. Mama încerca mereu să ne apropie, dar parcă între noi era un zid invizibil.

Într-o iarnă, când Rareș s-a întors acasă cu iubita lui, tata era în culmea fericirii. A povestit tuturor cât de mândru este de el. Eu am stat la masa din bucătărie cu mama și am simțit din nou acea durere veche care nu trecea niciodată.

După ani de zile, când mama s-a îmbolnăvit grav, am venit acasă să o îngrijesc. Tata era pierdut fără ea; nu știa cum să vorbească cu mine sau cu Rareș fără sprijinul ei. Într-o noapte târzie, după ce mama adormise greu, tata a venit la mine în sufragerie.

— Alexandra… știu că n-am fost cel mai bun tată pentru tine…

Am rămas nemișcată pe canapea.

— Poate că n-am știut cum… Poate că m-am temut…

Lacrimile i-au curs pe obraji pentru prima dată în fața mea.

— Îmi pare rău…

Nu am știut ce să-i spun atunci. Durerea era prea veche ca să dispară într-o clipă. Dar pentru prima dată l-am văzut omenește: vulnerabil, speriat, pierdut fără femeia care ținuse familia noastră împreună.

Mama s-a stins câteva luni mai târziu. Eu și Rareș am rămas aproape unul de altul; el mi-a spus că mereu a simțit diferența dintre noi și că îi pare rău că nu a avut curajul să spună ceva tatălui nostru.

Acum locuiesc singură în Iași și scriu povești despre oameni care caută dragostea acolo unde ar trebui să fie firesc: acasă. Tata mă sună uneori; vorbim scurt despre vreme sau despre sănătate. Încerc să-l iert pentru tot ce n-a știut să-mi ofere.

Mă întreb adesea: câți copii din România cresc încă nevăzuți în propria familie? Cât de mult ne marchează lipsa unei iubiri simple? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să vorbească mai deschis despre aceste răni tăcute.