Adevărul din spatele zâmbetului: Povestea mea despre iubire și aparențe

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa, cu tine mereu absentă, mereu cu ochii în telefon, mereu cu zâmbetul ăla fals pe buze! am izbucnit într-o seară, când liniștea apartamentului nostru din București părea să apese pe umerii mei ca o povară de plumb.

Ilinca s-a uitat la mine peste rama subțire a ochelarilor ei de firmă, cu acea privire rece pe care o folosea mereu când voia să mă facă să mă simt mic. — Exagerezi, Vlad. Dacă nu-ți convine, poți pleca. Nu te ține nimeni cu forța aici.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. Cum ajunsesem aici? Când ne-am pierdut? Îmi amintesc perfect prima zi în care am văzut-o pe Ilinca, la o petrecere organizată de colegii mei de la agenția de publicitate. Era ca o rază de soare printre fețele obosite ale orașului: râdea cu poftă, gesticula larg, iar ochii ei verzi păreau să ascundă o lume întreagă. M-am îndrăgostit pe loc. Sau, cel puțin, așa am crezut.

La început, totul părea perfect. Ieșeam la cafenele cochete din centrul vechi, ne plimbam prin Herăstrău ținându-ne de mână, făceam planuri pentru viitor. Ilinca era mereu aranjată impecabil, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să spună gluma potrivită. Prietenii mei o adorau. Mama spunea că e prea frumoasă pentru mine, dar eu râdeam și îi spuneam că frumusețea nu contează.

Dar încet-încet am început să văd fisurile din imaginea perfectă. Ilinca nu vorbea niciodată despre ea cu adevărat. Evita orice discuție serioasă despre familie sau trecut. Când încercam să mă apropii mai mult, ridica un zid invizibil între noi. — Nu-mi place să vorbesc despre lucrurile astea, Vlad. Hai să ne bucurăm de prezent, îmi spunea mereu.

Am ignorat semnele. Am crezut că timpul va rezolva totul. Dar timpul doar a adâncit distanța dintre noi. După nuntă, Ilinca a devenit tot mai rece, tot mai preocupată de imaginea ei pe Instagram și de like-urile primite la fiecare poză. Viața noastră era un șir nesfârșit de selfie-uri și aparențe: vacanțe scumpe la Sinaia sau la mare, cine la restaurante exclusiviste, haine de firmă cumpărate pe datorie.

Într-o zi, am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă și am întrebat-o ce s-a întâmplat. — Nimic, Vlad! Lasă-mă în pace! a strigat ea printre suspine. Am simțit atunci că ceva e profund greșit între noi.

Am încercat să vorbesc cu ea, să-i spun că nu mă interesează ce cred ceilalți, că vreau doar să fim noi doi sinceri unul cu altul. Dar Ilinca părea incapabilă să renunțe la mască. — Dacă nu arătăm bine în ochii lumii, ce rost are? Cine vrea să vadă realitatea? Toți vor doar povești frumoase!

Am început să mă simt ca un străin în propria mea casă. Seara, când veneam obosit de la muncă, găseam masa goală și pe Ilinca în fața oglinzii, exersând zâmbete pentru următoarea postare. Încercam să-i spun cât de mult mă doare distanța asta dintre noi, dar ea ridica din umeri și îmi răspundea sec:

— Vlad, nu toți suntem ca tine. Unii oameni au nevoie să fie admirați ca să se simtă vii.

Familia mea a început să observe schimbarea mea: eram tot mai abătut, tot mai retras. Mama m-a întrebat într-o zi:

— Vlad, tu ești fericit? Parcă nu te mai recunosc…

N-am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic că trăiesc cu o femeie pe care nu o cunosc cu adevărat? Că iubirea mea s-a transformat într-o luptă zilnică pentru atenția ei?

Într-o seară de iarnă, după o ceartă aprinsă despre bani — pentru că Ilinca cheltuia tot mai mult pe haine și cosmetice — am plecat val-vârtej din casă și m-am dus la fratele meu, Radu.

— Frate, tu chiar crezi că oamenii pot fi fericiți fără adevăr? l-am întrebat printre lacrimi.

Radu m-a privit lung și mi-a spus:

— Vlad, dacă trăiești doar pentru aparențe, ajungi să nu mai știi cine ești cu adevărat. Poate că Ilinca nu știe nici ea cine e…

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit altfel la Ilinca: am văzut cât de mult se teme de singurătate, cât de disperată e după validare. Am încercat din nou să vorbesc cu ea:

— Ilinca, hai să mergem la un psiholog împreună! Poate ne ajută să ne regăsim…

A râs amar:

— Tu chiar crezi că niște străini pot rezolva ce avem noi? Vlad, lumea asta e făcută din iluzii. Accept-o sau pleacă!

Am plecat. Am lăsat totul în urmă: apartamentul decorat ca-n reviste, hainele scumpe, pozele perfecte. M-am mutat la Radu și am început să merg la terapie singur.

Au trecut luni până am reușit să-mi recuperez liniștea. Am descoperit că nu eram singurul care trăise o astfel de poveste: la grupul de terapie erau mulți ca mine — oameni care se îndrăgostiseră de o imagine și nu de un om.

Astăzi încă mă întreb dacă Ilinca a fost vreodată sinceră cu mine sau chiar cu ea însăși. Poate că toți purtăm măști uneori… Dar cât timp putem trăi fără adevăr?

Oare merită să cauți sinceritatea într-o lume obsedată de aparențe? Sau e mai ușor să te pierzi printre zâmbete false și povești frumoase?