Fiica nedorită – povestea pe care nimeni nu vrea s-o audă

— Nu înțeleg de ce nu poți fi ca fratele tău, Mara! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Aveam doar doisprezece ani, dar simțeam deja greutatea acelor cuvinte ca pe o povară veche, moștenită dinainte să mă nasc. Fratele meu, Radu, era cu doi ani mai mare și, în ochii mamei, întruchiparea perfecțiunii: băiatul pe care și-l dorise mereu. Eu eram doar… Mara. Fata care nu trebuia să fie.

— Nu sunt Radu, mamă, am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar nici nu conta. Mama nici măcar nu s-a uitat la mine. A continuat să curețe cartofi cu mișcări repezi, aproape furioase.

Tata? Tata era mereu absent. Chiar și când era acasă, tăcea sau se ascundea în spatele ziarelor vechi, cu ochii pierduți undeva departe. Uneori mă întrebam dacă știe măcar ce culoare au ochii mei.

Am crescut într-o casă unde dragostea era raționalizată ca pâinea pe cartelă. Pentru Radu era mereu o felie în plus. Pentru mine, doar firimituri. Îmi amintesc cum la serbarea de la școală, când am recitat poezia aceea lungă de Eminescu, mama a venit doar pentru că trebuia. După ce am terminat, nu mi-a spus nimic. În schimb, când Radu a luat mențiune la matematică, i-a făcut prăjitură și l-a lăudat la toți vecinii.

Anii au trecut și diferențele dintre noi au devenit tot mai vizibile. Radu primea haine noi, eu le purtam pe cele vechi de la verișoara din satul vecin. El avea voie să iasă cu prietenii până târziu; eu trebuia să fiu acasă înainte să se întunece. Când încercam să protestez, mama ridica tonul:

— Ești fată! Fetele trebuie să stea acasă, să ajute la treabă!

Într-o zi, după ce am luat nota zece la română și am venit acasă plină de speranță că poate, de data asta, mama va fi mândră de mine, am găsit-o certându-se cu tata despre bani. Nici n-au observat că intru. Am lăsat carnetul pe masă și m-am retras în camera mea. Seara, carnetul era tot acolo, neatins.

Am început să mă întreb dacă exist cu adevărat pentru ei sau sunt doar o umbră care se mișcă prin casă. Singura care părea să mă vadă era bunica din partea tatălui. Ea mă asculta când îi citeam povești și îmi spunea că sunt specială. Dar bunica s-a stins când aveam paisprezece ani și odată cu ea s-a stins și ultima rază de lumină din copilăria mea.

La liceu am descoperit literatura și teatrul. Acolo m-am simțit pentru prima dată văzută și apreciată. Profesoara de română, doamna Ionescu, m-a încurajat să scriu și să particip la olimpiadă. Când i-am spus mamei că am câștigat premiul întâi pe județ, a ridicat din umeri:

— Și la ce-ți folosește? O să ajungi tot ca mine, să speli vasele altora.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls aripile chiar înainte să încerc să zbor.

Într-o seară de vară, când Radu a venit beat acasă și a spart un geam, mama l-a apărat în fața tatălui:

— E băiat! Așa sunt băieții! Lasă-l în pace!

Atunci am simțit pentru prima dată furie adevărată. Am vrut să țip: „Dar eu? Eu ce sunt? De ce nu contez?” Dar n-am avut curajul. Am plâns în pernă până dimineața.

În clasa a douăsprezecea am decis că trebuie să plec. Sufocarea era prea mare. Am aplicat la facultate în București fără să le spun părinților. Când am primit scrisoarea de admitere, am știut că e șansa mea să scap.

— Vrei să ne faci de râs? Ce cauți tu la București? Cine te crezi? a urlat mama când i-am spus.

Tata n-a zis nimic. S-a uitat la mine cu ochii aceia goi și a ieșit din cameră.

Am plecat cu un geamantan vechi și două sute de lei strânși din meditații date copiilor vecinilor. În trenul spre București am plâns tot drumul, dar nu de frică — ci de ușurare.

La început a fost greu. M-am angajat ca vânzătoare într-o librărie ca să pot plăti chiria la garsoniera minusculă din Rahova. Mâncam covrigi și beam ceai ieftin ca să-mi ajungă banii pentru cărți și cursuri. Dar pentru prima dată în viață eram liberă.

Mama îmi trimitea mesaje rare: „Ai grijă de tine.” Niciodată „Mi-e dor de tine.” Niciodată „Te iubesc.”

Au trecut anii. Am terminat facultatea cu bursă și am început să scriu articole pentru o revistă culturală. Am cunoscut oameni care m-au apreciat pentru cine sunt, nu pentru cine ar fi vrut alții să fiu.

Radu a rămas acasă, s-a angajat la primărie printr-o pilă a mamei și s-a însurat cu fata preotului din sat. Mama e mândră de el și îi laudă copiii pe Facebook.

Eu? Eu încă încerc să-mi găsesc locul în lume. Uneori mă întreb dacă rana aceea veche se va vindeca vreodată sau dacă voi rămâne mereu fata care nu trebuia să fie.

Poate că nu voi primi niciodată dragostea mamei mele sau recunoașterea tatălui meu. Dar am învățat că pot trăi fără ele — chiar dacă doare.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a-i mulțumi pe alții? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem, în sfârșit, libertatea?