Între două familii: Povara unei alegeri imposibile

— Irina, nu pot să cred că ai accepta banii mamei tale fără să mă întrebi!
Vlad stătea în mijlocul sufrageriei noastre mici, cu ochii înroșiți de oboseală și nervi. Încercam să-i explic, dar cuvintele mi se blocau în gât. Pe masa dintre noi, contractul de pre-aprobare pentru apartamentul pe care îl visam de ani de zile părea să ardă.

— Vlad, nu e vorba doar despre mine. E despre noi. Despre David. Nu mai pot să trăim la nesfârșit cu chirie, mereu cu frica zilei de mâine…

El a oftat adânc și s-a așezat pe canapea, cu capul în mâini.

— Știu, Irina. Dar tata… Tata nu mai are mult. Doctorii spun că tratamentul ăsta e ultima lui șansă. Cum să nu-l ajut?

Mi-am mușcat buza. În mintea mea se derulau imagini cu copilul nostru alergând printr-un apartament luminos, cu pereți vopsiți de noi, cu jucării împrăștiate peste tot. Dar apoi vedeam și chipul palid al socrului meu, Petre, omul care ne-a ajutat când Vlad a rămas fără serviciu.

Mama m-a sunat în acea dimineață:

— Irina, am strâns ceva bani. Nu sunt mulți, dar vă ajut să luați avansul la apartament. Nu vreau să vă mai văd chinuiți.

Am simțit atunci că Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni. Dar Vlad a venit acasă cu vestea despre tatăl lui: cancer la pancreas, stadiu avansat. Costurile tratamentului depășeau orice ne-am fi imaginat.

Seara, după ce David a adormit, am stat la masa din bucătărie și am vorbit ore întregi.

— Dacă îi dăm banii lui tata, rămânem tot aici. Poate ani de zile. Poate niciodată nu vom avea casa noastră, Irina…

— Și dacă nu-l ajutăm? Cum o să mă uit în ochii lui Vlad? Cum o să-i explic lui David că n-am făcut tot ce puteam pentru bunicul lui?

Nu era o alegere între bine și rău. Era o alegere între două feluri de iubire. Mama mea sau tatăl lui Vlad? Viitorul nostru sau trecutul care ne-a crescut?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama mă suna zilnic:

— Ce faceți? Ați vorbit cu banca? Să nu lăsați să vă scape apartamentul ăsta!

Iar Vlad primea telefoane de la fratele lui mai mare:

— Tu ai familie acum! Nu poți să-ți abandonezi tatăl! Eu nu am atâția bani ca tine…

David simțea și el atmosfera apăsătoare. Într-o seară m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

Am încercat să zâmbesc:

— Nu plâng, puiule. Doar mă gândesc la cât de frumos va fi când o să avem camera ta.

Dar el s-a uitat la mine serios:

— Eu vreau doar să fim toți împreună.

Într-o duminică am mers la mama la masă. Ea a pus farfurii noi pe masă și a scos prăjitura preferată a lui Vlad.

— Mamă, Vlad vrea să-i dăm banii tatălui lui pentru tratament…

Mama a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Irina, eu v-am dat banii ca să vă fie vouă bine. Dar dacă simțiți că trebuie să ajutați familia lui Vlad… faceți cum credeți.

Pe drum spre casă, Vlad mi-a strâns mâna.

— Îmi pare rău că te pun în situația asta. Dar nu pot altfel.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la sacrificiile părinților mei: tata plecat ani de zile în Italia ca să ne țină la școală; mama muncind două schimburi la fabrică. M-am gândit și la Petre, socrul meu, care ne-a dat ultimii bani din pensie când David s-a îmbolnăvit.

A doua zi am mers împreună la spital. Petre era slab, dar zâmbea când l-a văzut pe Vlad.

— Nu vă certați din cauza mea, copii… Eu am trăit destul. Voi trebuie să vă faceți viața voastră.

Vlad a ieșit plângând din salon.

În cele din urmă, am decis împreună: jumătate din bani pentru tratamentul lui Petre, jumătate pentru avansul la apartament. Nu era suficient pentru niciuna dintre situații, dar era tot ce puteam face fără să ne pierdem sufletul.

Mama a acceptat decizia noastră cu lacrimi în ochi. Fratele lui Vlad s-a supărat că nu am dat totul pentru tata. Iar eu… eu am rămas cu sentimentul că am pierdut ceva oricum aș fi ales.

Astăzi locuim tot cu chirie, dar Petre a mai trăit un an datorită tratamentului. David își amintește de bunicul lui ca de un erou. Iar eu mă întreb uneori: oare există alegeri corecte când vine vorba de familie? Sau doar compromisuri care ne dor toată viața?

Poate că nu există răspunsuri simple. Voi ce ați fi făcut în locul meu?