Adevărul din spatele trandafirilor roșii: O zi de nume care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, ținând biletul în mâini, în timp ce trandafirii roșii încă împrăștiau parfumul lor dulceag în sufrageria noastră mică din Pitești. Era ziua mea de nume, iar în loc de liniște, am primit un adevăr care mi-a sfâșiat sufletul.

Totul a început dimineața, când am găsit buchetul la ușă. Pe cartonaș scria simplu: „Adevărul doare, dar eliberează. Întreab-o pe mama ta despre 23 aprilie 1996.” Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. 23 aprilie era ziua mea de naștere. Am intrat în bucătărie, unde mama, Viorica, pregătea cafeaua, iar tata, Gheorghe, citea ziarul.

— Mamă, ce s-a întâmplat pe 23 aprilie 1996? am întrebat cu voce joasă.

Mama a scăpat cana pe gresie. Tata a ridicat privirea, iar liniștea s-a așternut ca o ceață groasă între noi.

— Cine ți-a trimis prostiile astea? a întrebat tata, încercând să pară calm.

— Nu știu. Dar vreau să știu adevărul! am răspuns, simțind cum furia și frica mă sufocă.

Mama a început să plângă. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie. Am rămas doar eu și mama, două femei despărțite de un secret pe care îl simțeam ca pe o rană deschisă.

— Nu trebuia să afli așa… a șoptit ea printre lacrimi.

— Ce să aflu? Cine sunt eu, mamă?

A tăcut mult timp. Am auzit doar ceasul ticăind și respirația ei sacadată.

— În ziua în care te-ai născut… Gheorghe nu era acolo. Era plecat la muncă în Italia. Eu… eu eram singură și speriată. L-am cunoscut pe cineva… pe Doru. El e tatăl tău biologic.

Am simțit că lumea se prăbușește sub mine. Tata nu era tata? Toată copilăria mea, toate amintirile cu el — erau o minciună?

— Și el știe? am întrebat cu glas stins.

Mama a dat din cap că da.

— De ce nu mi-ați spus niciodată?

— Pentru că te iubește ca pe fiica lui. Și pentru că mi-a fost frică să nu te pierd.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Am mers ore întregi prin oraș, încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am oprit la podul peste Argeș și am privit apa curgând. Cine eram eu? O minciună? Un accident?

Când m-am întors acasă, tata mă aștepta pe hol.

— Să știi că pentru mine ești tot fata mea, Irina. Nimic nu schimbă asta. Dar dacă vrei să-l cunoști pe Doru… te voi sprijini.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat. Dar rana rămânea acolo, adâncă și sângerândă.

În zilele următoare, am început să caut informații despre Doru. Mama mi-a dat o adresă veche din București. Am luat trenul într-o dimineață ploioasă și am ajuns la un bloc gri din Drumul Taberei. Am urcat cu inima cât un purice și am bătut la ușă.

Un bărbat trecut de cincizeci de ani mi-a deschis. Avea ochii mei — aceeași nuanță ciudată de verde.

— Tu ești Irina? m-a întrebat cu voce joasă.

Am dat din cap că da.

— Intră…

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit despre tinerețea lui cu mama, despre greșelile făcute, despre cum a aflat târziu că exist. Mi-a spus că m-a urmărit de la distanță, că a vrut să mă caute dar nu a avut curajul să strice familia mamei mele.

— Nu vreau să-ți cer nimic, Irina. Doar să știi că exist și că te-am iubit mereu în felul meu stângaci.

M-am întors acasă mai confuză ca niciodată. Mama mă privea cu teamă, tata cu speranță tristă. Fratele meu mai mic, Vlad, nu înțelegea nimic din tensiunea care plutea în aer.

În lunile care au urmat, am încercat să-mi găsesc locul între două lumi: familia care m-a crescut și omul care mi-a dat viață. Am avut certuri aprinse cu mama:

— De ce ai ales pentru mine? De ce nu m-ai lăsat să știu?

Ea plângea mereu și îmi repeta același lucru: „Am vrut să te protejez.” Dar oare chiar m-a protejat sau m-a condamnat la o viață trăită în minciună?

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. Unii mă sfătuiau să-l uit pe Doru, alții să-l cunosc mai bine. Eu nu știam ce vreau. M-am înscris la terapie, încercând să-mi adun bucățile sufletului risipit.

Într-o seară, la masa de familie, tata a spus:

— Familia nu e doar sânge. E alegere, e iubire, e iertare.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că poate are dreptate. Dar rana rămânea acolo — poate nu se va vindeca niciodată complet.

Acum, la un an după acea zi de nume care mi-a schimbat viața, încă mă întreb: cât de bine ne cunoaștem părinții? Cât adevăr putem duce fără să ne destrămăm? Voi ce ați fi făcut în locul meu?