Umbra fratelui – Povestea unei bunici care a trebuit să aleagă

— Nu mai plânge, Zina! Vlad are nevoie de mine acum, e bolnav! Du-te și fă-ți temele, te rog!
Vocea Emiliei răsună tăios prin apartamentul mic din cartierul nostru vechi din Ploiești. Eu, Ana, stau în pragul ușii, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, încercând să-mi ascund lacrimile. Zina, nepoata mea de zece ani, se uită la mama ei cu ochii mari, umezi, și iese încet din cameră, trăgându-și după ea ghiozdanul ponosit.

Nu e prima dată când asist la scena asta. De fapt, a devenit o rutină. Vlad, fratele ei mai mic cu trei ani, e mereu în centrul atenției. Ba e răcit, ba are nevoie de ajutor la teme, ba vrea ceva dulce. Emilia îi sare mereu în ajutor, iar Zina rămâne pe dinafară, ca o umbră pe peretele sufrageriei. Mă doare sufletul să văd cum se stinge încet copilul acesta blând și sensibil.

— Emilia, ai un minut?
Încerc să-mi păstrez vocea calmă când o trag deoparte în bucătărie.

— Mamă, nu acum! Vlad are febră!
— Și Zina are sufletul frânt! Nu vezi că o pierzi?
Emilia oftează și-și dă ochii peste cap.

— Mamă, exagerezi! Vlad e mic și bolnavicios. Zina e mare deja, trebuie să înțeleagă!

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat fata mea. Când era mică, îi promiteam că voi fi mereu lângă ea. Acum parcă nu mai recunoaște nici dragostea, nici suferința.

Seara târziu, când copiii dorm, mă așez lângă Zina în pat. O găsesc cu ochii deschiși, privind tavanul.

— Bunico… crezi că dacă aș fi băiat, m-ar iubi și pe mine la fel?
Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

— Te iubește, puiule… doar că uneori oamenii uită să arate asta. Dar eu te iubesc mult!

O strâng la piept și simt cum tremură. Îmi dau seama că nu pot să mai stau deoparte.

A doua zi dimineață mă duc la Emilia cu hotărâre.

— Emilia, trebuie să vorbim serios. Zina suferă. Nu e corect ce faci!

Ea explodează:

— Mamă! Nu te băga! E copilul meu! Eu știu ce e mai bine pentru ei!

— Atunci de ce plânge mereu? De ce nu mai vrea să meargă la școală? De ce nu mai zâmbește?

Emilia tace. Își mușcă buzele și se uită pe fereastră.

— Vlad are nevoie de mine… E sensibil… N-aș putea trăi dacă i s-ar întâmpla ceva!

— Și Zina? Dacă o pierzi pe ea?

Nu primesc răspuns. În zilele următoare o văd pe Zina tot mai retrasă. Nu mai vorbește cu nimeni. La școală ia note mici. Într-o seară vine acasă cu genunchii juliți și fără chef de nimic.

— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar am căzut…
Dar văd urme de lacrimi pe obraji.

Într-o duminică, când Vlad e dus la bunicii paterni, o iau pe Zina în parc. Se leagănă încet pe balansoar și îmi spune:

— Bunico… dacă aș putea să plec undeva unde să nu mă compare nimeni cu Vlad…

Atunci iau decizia care-mi va schimba viața.

Seara îi spun Emiliei:

— O iau pe Zina la mine pentru o vreme. Are nevoie de liniște și dragoste. Dacă nu poți să-i oferi asta acum, măcar las-o să respire.

Emilia izbucnește:

— Nu poți să-mi iei copilul! Ce-o să zică lumea? Ce-o să creadă vecinii?
— Lumea nu trăiește cu durerea ei! Tu n-o vezi cum se stinge?

După ore de ceartă și lacrimi, acceptă cu jumătate de gură. În noaptea aceea Zina doarme la mine pentru prima dată. Îmi povestește despre toate momentele când s-a simțit invizibilă. O ascult și simt cum mi se rupe sufletul.

În lunile care urmează, Zina începe să zâmbească din nou. Își face prieteni noi la bloc, citește povești cu mine și gătim împreună plăcinte cu mere. Dar rana rămâne acolo — dorul de mama ei și întrebarea: „De ce nu sunt destul?”

Emilia vine rar în vizită. De fiecare dată pleacă repede, cu ochii roșii. Vlad întreabă de sora lui doar din când în când.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine. Dacă am salvat-o sau doar am rupt-o și mai tare de familie. Dar când o văd râzând din nou, cred că am ales corect.

Oare câți copii trăiesc în umbra fraților lor? Oare câte mame nu văd suferința propriilor copii? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?