Între două uși: Povestea despărțirii de „acasă”

— Ai o lună să-ți găsești alt loc. Nu mai pot, Nicoleta! Nu mai pot să vă țin aici!
Cuvintele Verei au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, cu miros de ciorbă și mobilă veche. Am rămas cu lingura suspendată deasupra farfuriei, privindu-mi soacra cu ochii mari, neîncrezători. Radu, soțul meu, s-a uitat în jos, jucându-se cu marginea feței de masă.
— Mamă, nu putem… a început el încet, dar Vera l-a întrerupt cu un gest scurt din mână.
— Nu mai vreau discuții! E casa mea și am dreptul să decid cine stă aici.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. În urmă cu doi ani, când ne-am mutat la ea după ce Radu a rămas fără serviciu, Vera ne-a primit cu brațele deschise. „Suntem familie”, spunea atunci. Acum, aceleași brațe ne împingeau afară.

— Dar ce-am făcut? am întrebat cu voce tremurată.
— Nu e vorba de ce-ai făcut sau n-ai făcut. Pur și simplu nu mai pot. Vreau liniște în casa mea!

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Din spate am auzit ușa închizându-se încet. Radu nu a venit după mine.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am tot gândit la ce înseamnă să fii familie. Să te ajuți la greu, să fii acolo unul pentru celălalt… Dar unde se termină ajutorul și începe dependența? Poate că Vera avea dreptate. Poate că am stat prea mult pe capul ei. Dar nu era vina noastră că salariile abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare, iar băiatul nostru, Vlad, avea nevoie de haine și rechizite.

A doua zi dimineață, Radu a plecat la muncă fără să spună nimic. L-am privit cum își pune geaca pe el și iese pe ușă, evitându-mi privirea.

— Radu! am strigat după el, dar nu s-a întors.

Vera a intrat în bucătărie și a început să spele vasele zgomotos.
— Știu că mă urăști acum, Nicoleta, dar nu mai pot. Am obosit să văd cum vă certați mereu din cauza banilor. Vreau liniște.

Am simțit un nod în gât.
— Dar Vlad? Ce-i spunem copilului?
— O să-i spuneți adevărul. Că trebuie să vă descurcați singuri.

În zilele următoare am început să caut disperată o garsonieră. Prețurile erau uriașe pentru salariul meu de vânzătoare și al lui Radu de șofer pe dubă. Am sunat la zeci de anunțuri, dar peste tot ni se cerea avans mare sau garanții pe care nu le aveam.

Seara, când Radu venea acasă, încercam să discutăm despre soluții, dar el era tot mai absent.
— O să găsim ceva, mi-a spus într-o seară fără să mă privească.
— Tu chiar vrei să plecăm? l-am întrebat printre lacrimi.
— Nu avem de ales…

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine în pat cu ochii umflați de plâns.
— Mama, bunica a zis că nu mai avem voie să ne jucăm cu mingea în casă… Când plecăm?

L-am strâns tare la piept și am simțit cum mă sfâșie vina. Poate că ar fi trebuit să accept ajutorul părinților mei din satul natal din Buzău, dar acolo nu aveam niciun viitor pentru Vlad.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vera — care mi-a reproșat că nu fac destul curat — am ieșit pe scara blocului și am plâns în hohote. O vecină, doamna Lidia, m-a văzut și s-a apropiat încet.
— Ce-ai pățit, mamă?
I-am povestit totul printre sughițuri.
— Să știi că nu ești singura… Și fata mea a trecut prin asta cu soacra ei. E greu când stai la alții… Dar poate e timpul să vă luați viața în mâini.

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Poate chiar era timpul să ne desprindem. Dar cum? Cu ce bani?

Ultima săptămână a fost un coșmar. Vera număra zilele cu voce tare la fiecare mic conflict: „Mai aveți două săptămâni!” „Mai aveți zece zile!”
Radu era tot mai nervos și tăcut. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.
— Nu pot… Nu pot să te ajut mai mult… Sunt un ratat!
L-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Nu e vina ta… O să trecem peste asta împreună.

Cu două zile înainte de termenul limită, am găsit o garsonieră mică la periferie. Era scumpă și murdară, dar era a noastră. Am făcut bagajele plângând și am plecat fără să ne uităm înapoi.

Primele luni au fost cumplite: frig, lipsuri, certuri din nimic. Dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie. Vlad s-a obișnuit cu noua școală, iar eu am găsit un al doilea job ca menajeră la o familie din cartier.

Uneori mă gândesc la Vera: oare îi e dor de noi? Oare regretă decizia? Sau poate chiar avea nevoie de liniște? Nu știu dacă am iertat-o complet, dar știu că acum suntem mai uniți ca niciodată.

Mă întreb adesea: unde se termină ajutorul și unde începe povara? Cât de mult trebuie să sacrifici pentru familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?