Când tata a plecat: Povestea unei familii rămase în urmă

— Nu mai pot, Mariana! Ori eu, ori el!
Vocea mamei răsuna prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Titan, iar eu stăteam ascuns după ușa camerei, cu inima bătându-mi nebunește. Tata nu răspundea, dar îi simțeam furia în fiecare pas apăsat pe parchetul vechi. Vlad, fratele meu mai mic, mă strângea de mână, ochii lui mari plini de teamă.

— Ce facem dacă pleacă? m-a șoptit el, aproape fără glas.

Nu știam ce să-i spun. Nici eu nu credeam că tata ar putea pleca vreodată cu adevărat. Dar în seara aceea, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete grăbite, tata a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. A trântit-o atât de tare încât am simțit că tot blocul s-a cutremurat.

A doua zi dimineață, mama s-a trezit devreme și a început să strângă hainele tatei într-un sac negru de gunoi. Nu a spus nimic. Doar a tras aer adânc în piept și a continuat să împăturească fiecare cămașă cu o precizie aproape mecanică. Vlad plângea încet, iar eu mă simțeam gol pe dinăuntru.

— De ce l-ai dat afară? am întrebat-o, cu voce tremurată.

S-a oprit din împachetat și s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut un străin.

— Nu l-am dat afară. A ales să plece. Când cineva nu mai vrea să lupte pentru familie, nu-l poți ține cu forța.

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Pentru mine, familia era ceva ce nu se rupea niciodată, indiferent cât de tare te certai sau cât de greu era. Dar zilele au trecut și tata nu s-a mai întors. Nici măcar de ziua mea, nici de Crăciun. Doar un mesaj sec pe telefon: „Sper că ești bine. Ai grijă de Vlad.”

Mama s-a schimbat mult după plecarea lui. A început să lucreze mai mult, venea acasă târziu și era mereu obosită. Uneori o auzeam plângând noaptea, dar dimineața își punea masca de femeie puternică și ne spunea că totul va fi bine. Dar nu era bine.

La școală, colegii mă întrebau unde e tata. Unii șușoteau pe la colțuri că părinții mei s-au despărțit pentru că tata avea pe altcineva. Alții spuneau că mama e prea severă și l-a alungat. Adevărul era undeva la mijloc, dar nimeni nu părea interesat de el.

Într-o zi, după ore, am găsit curajul să-l sun pe tata. Mi-a răspuns după câteva secunde de tăcere.

— Da?

— Tată… De ce ai plecat?

A oftat adânc.

— E complicat, Ilinca. Uneori oamenii fac greșeli și nu știu cum să le repare. Dar asta nu înseamnă că nu vă iubesc.

Am vrut să-i spun că iubirea nu e suficientă dacă nu ești acolo când avem nevoie de tine. Dar am tăcut. Am simțit un nod în gât care nu voia să dispară.

Vlad a început să aibă probleme la școală. Nu mai voia să iasă din cameră, desena mereu aceeași casă cu patru ferestre și un copac mare în față. Într-o seară, l-am găsit plângând sub birou.

— Dacă tata nu se mai întoarce niciodată?

L-am luat în brațe și am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu credeam ce spuneam.

Mama a început să primească scrisori de la bancă. Ratele la apartament deveniseră o povară prea mare pentru salariul ei de casieră la supermarket. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu bunica:

— Nu mai pot, mamă! Simt că mă sufoc… Copiii au nevoie de mine și eu abia mă țin pe picioare.

Bunica a venit a doua zi și a stat cu noi câteva luni. Ne făcea supă caldă și ne spunea povești despre copilăria mamei. Încerca să umple golul lăsat de tata, dar era imposibil.

Într-o duminică, mama ne-a adunat pe amândoi la masă.

— Trebuie să fim sinceri unii cu alții. Tata nu se va mai întoarce. Dar noi suntem o familie și trebuie să mergem mai departe.

Vlad a izbucnit în plâns, iar eu am simțit cum furia mocnită din mine începe să iasă la suprafață.

— De ce nu ai încercat mai mult? De ce nu ai făcut ceva?

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Am făcut tot ce am putut. Uneori nu e suficient.

Am ieșit trântind ușa și am alergat până în parc. M-am așezat pe banca unde obișnuiam să venim toți patru duminica dimineața. M-am uitat la copiii care se jucau și m-am întrebat dacă vreunul dintre ei știe ce înseamnă să-ți lipsească cineva atât de mult încât să doară fizic.

Au trecut ani până când am reușit să vorbesc deschis despre plecarea tatei. Am învățat că unele răni nu se vindecă niciodată complet, dar poți învăța să trăiești cu ele. Vlad a crescut și el, dar încă tresare când aude ușa trântindu-se prea tare.

Acum sunt adult și încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit atunci. Dacă i-aș fi spus tatei cât de mult aveam nevoie de el sau dacă aș fi fost mai blândă cu mama… Poate lucrurile ar fi stat altfel.

Dar viața merge înainte și tot ce pot face este să încerc să fiu un om mai bun pentru cei din jurul meu.

Oare câți dintre noi poartă astfel de răni ascunse? Și cum reușim să găsim puterea de a merge mai departe când totul pare pierdut?