Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame invizibile

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în fața surorii mele. Era seară, bucătăria mirosea a ciorbă de perișoare, iar copiii mei, Vlad și Ioana, se certau din nou în camera lor. Maria s-a uitat la mine cu ochii ei blânzi, dar obosiți. — Ana, trebuie să te aduni. Pentru ei. Pentru tine.

Dar cum să mă adun când simt că nu mai sunt nimic? De când a plecat Radu, soțul meu, casa asta a devenit o cutie de rezonanță pentru toate frustrările și neputințele mele. El a plecat cu o altă femeie, mai tânără, „mai vie”, cum mi-a spus la despărțire. Am rămas singură cu doi copii adolescenți care mă privesc ca pe o mobilă veche, bună doar să le pun mâncare pe masă și să le spăl hainele.

Într-o zi, după ce am ieșit de la muncă – sunt vânzătoare la un supermarket din cartier – am urcat în autobuzul 226. Eram obosită, cu gândurile rătăcite printre rafturi și bonuri fiscale. Două femei stăteau în spatele meu și vorbeau tare:

— O știi pe Ana? Aia care stă la blocul 8? Săraca, de când a plecat bărbat-su, parcă nici nu mai există. Nici copiii nu o bagă în seamă…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să mă întorc și să le spun că nu știu nimic despre mine, dar am rămas nemișcată, cu privirea pierdută pe geam. Oare chiar nu mai exist pentru nimeni?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Vlad a venit acasă târziu, mirosind a țigară și a alcool ieftin. Ioana s-a încuiat în cameră și nu a vrut să vorbească cu mine. Am stat la masa din bucătărie, cu capul în mâini, ascultând liniștea apăsătoare care mă sufoca.

A doua zi, la serviciu, am făcut o greșeală la casă și șefa m-a certat de față cu clienții. M-am simțit mică, inutilă. Când am ajuns acasă, Vlad era deja plecat. Ioana m-a privit cu dispreț:

— De ce nu poți să fii ca mama Mariei? Ea știe să vorbească cu fiica ei…

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă nimeni.

Într-o duminică, Maria a venit la mine cu fiica ei, Andreea. Au stat la masă cu noi. Andreea râdea cu Ioana, iar Maria încerca să mă încurajeze:

— Ana, trebuie să ieși din casă! Vino la biserică duminica viitoare. Poate îți face bine.

Am acceptat doar ca să nu o supăr. La biserică m-am simțit și mai singură printre femeile care șușoteau între ele și mă priveau cu milă.

Într-o seară, Vlad s-a întors acasă bătut. Avea ochiul vânăt și buza spartă.

— Ce-ai pățit? — am întrebat speriată.

— Nimic! Lasă-mă în pace! — a urlat la mine și s-a trântit pe pat.

Am stat lângă ușa lui ore întregi, fără să știu ce să fac. Mi-am dat seama că nu mai știu nimic despre copiii mei. Nu știu ce simt, ce gândesc, ce visează.

Într-o noapte, Ioana a venit la mine plângând:

— Mamă… nu mai pot… Toți râd de mine la școală că tata ne-a părăsit… Tu nici nu vezi prin ce trec!

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci am înțeles că nu doar eu mă simt invizibilă. Și copiii mei suferă în tăcere.

Am început să vorbim mai mult. Seara stăm împreună la masă – uneori ne certăm, alteori râdem sau doar tăcem împreună. Am mers cu Ioana la psihologul școlii. Vlad a acceptat greu să vorbească cu mine despre problemele lui, dar într-o zi mi-a spus:

— Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Mi-e greu fără tata…

L-am strâns tare în brațe și i-am spus că îl iubesc orice ar fi.

Viața noastră nu e perfectă. Sunt zile când mă simt tot invizibilă, când lumea pare să treacă pe lângă mine fără să mă vadă. Dar am început să-mi dau seama că valoarea mea nu stă în ochii altora, ci în felul în care lupt pentru copiii mei și pentru mine.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine trăiesc în umbră, nevăzute și neapreciate? Oare când vom începe să ne vedem cu adevărat unii pe alții?