„Dă-mă afară!” — Cum am reușit să-mi recâștig viața după ce am pus capăt dominației soacrei mele (povestea Anei din Ploiești)

— Ana, ai pus prea multă sare în ciorbă. Iar! vocea Luciei, soacra mea, răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit din tăiatul legumelor și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna aceea când îmi critica mâncarea, iar privirea lui Radu, soțul meu, se furișa spre podea, ca de obicei.

Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă. De când ne-am mutat împreună cu Lucia, la insistențele lui Radu — „E doar pentru câteva luni, până își găsește ceva de lucru” — viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru fiecare colțișor de intimitate. Lucia nu doar că nu și-a găsit serviciu, dar părea că nici nu-și dorește să plece vreodată.

În fiecare dimineață, când coboram în bucătărie, găseam deja cafeaua făcută și masa pusă. Dar nu era un gest de grijă, ci de control. „Așa se face la noi în familie”, îmi spunea Lucia, cu un zâmbet fals. Orice încercare de a schimba ceva — de la modul în care aranjam farfuriile până la felul în care spălam rufele — era întâmpinată cu critici sau priviri dezaprobatoare.

— Ana, nu vezi că nu știe să calce o cămașă? îi spunea Luciei vecina de la doi, într-o zi când am ieșit pe palier. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram doar eu și Radu; eram eu, Radu și Lucia — și toată lumea știa că nu mă ridic la nivelul așteptărilor ei.

Seara, când încercam să vorbesc cu Radu despre cât de greu îmi era, el ridica din umeri.

— E mama… Nu pot s-o dau afară. Știi cât a suferit după ce a murit tata. Și-apoi, tu ești mai tânără, te poți adapta…

M-am simțit trădată. Nu mai aveam niciun aliat. Prietenele mele mă întrebau de ce accept situația asta. „De dragul lui Radu”, le răspundeam mereu. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum mă pierd pe mine însămi.

Apoi au început certurile. Lucia intra peste mine în dormitor fără să bată la ușă, sub pretextul că trebuie să schimbe lenjeria sau să aerisească. Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit toate hainele mele mutate într-un dulap mic din hol.

— Am făcut ordine, să fie mai mult spațiu pentru Radu, mi-a spus Lucia cu un aer superior.

Atunci am izbucnit:

— E casa mea! Nu ai niciun drept să-mi atingi lucrurile!

Radu a venit alergând din sufragerie.

— Ce se întâmplă aici?

— Întreab-o pe mama ta! Am țipat printre lacrimi. Nu mai pot! M-am săturat să fiu tratată ca o musafiră în propria casă!

Lucia a început să plângă teatral:

— Uite ce mi-ai făcut! Eu doar încercam să ajut!

Radu s-a uitat la mine cu reproș:

— Ana, nu trebuia să ridici tonul la mama…

În noaptea aceea am dormit pe canapea. M-am simțit mai singură ca niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu eram problema.

Timpul a trecut și nimic nu s-a schimbat. Lucia devenea tot mai autoritară, iar Radu tot mai absent. Într-o zi, am găsit-o pe Lucia răscolind prin sertarele mele cu acte.

— Ce faci acolo? am întrebat șocată.

— Caut niște facturi… Nu te mai agita atâta!

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am ieșit din casă și m-am plimbat ore întregi prin oraș. M-am oprit pe o bancă în parc și am plâns ca un copil. O bătrânică s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mai sunt eu…

— Draga mea, uneori trebuie să-ți aperi locul în lume. Altfel te pierzi cu totul.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, după o altă ceartă cu Lucia — de data asta pentru că nu i-am spălat cana preferată — am luat o decizie.

Am intrat în sufragerie unde stătea Radu cu ochii în telefon.

— Trebuie să vorbim serios. Ori pleacă mama ta, ori plec eu.

Radu a ridicat privirea speriat:

— Ana, nu poți fi serioasă…

— Sunt foarte serioasă. Nu mai pot trăi așa. M-am pierdut pe mine însămi și nu mai vreau asta.

Lucia a apărut imediat în ușă:

— Cum adică? Să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru voi?

— Da, Lucia. E timpul să-ți găsești propriul drum. Și eu vreau să-mi trăiesc viața mea, nu viața ta.

A fost scandal mare. Lucia a plâns, a țipat, m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare. Radu a încercat să mă facă să cedez, dar de data asta nu am mai dat înapoi.

În câteva zile, Lucia s-a mutat la sora ei din Buzău. Casa a devenit brusc liniștită, dar între mine și Radu rămăsese o prăpastie adâncă. Am început să ne redescoperim încet-încet, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna: eu nu mai eram dispusă să renunț la mine pentru nimeni.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc astăzi povestea mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să facem pe plac altora? Poate că e timpul să vorbim deschis despre granițe și curajul de a spune „ajunge”.

Oare câte dintre voi v-ați regăsit în povestea mea? Ce ați fi făcut în locul meu?