Între două lumi: Povestea unei mame și a unei bunici

— Nu vreau să o văd pe mama lui Darius aici, Ivana! a izbucnit mama mea, cu vocea tremurândă de furie, în timp ce aranja baloanele roz pentru ziua Lenei. M-am oprit din decorat tortul și am simțit cum mi se strânge stomacul. Lena, cu ochii ei mari și curioși, se juca liniștită pe covor, fără să știe că în jurul ei se adunau nori grei.

— E bunica ei, mamă. Nu pot să-i interzic să-și vadă nepoata, am șoptit, încercând să-mi ascund îndoiala. Dar adevărul era că nici eu nu eram sigură că fac ceea ce trebuie.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am primit un mesaj de la doamna Maria: „Ivana, știu că Lena împlinește doi ani. Pot să vin să-i duc un cadou? Mi-e dor de ea.” Am stat cu telefonul în mână minute întregi. Darius, fostul meu soț, nu mai dăduse niciun semn de luni bune. Nici măcar nu mă întrebase de Lena. Dar mama lui… mama lui nu uitase niciodată de ziua fetiței.

Am acceptat, cu inima strânsă. Știam că nu va fi ușor. Mama mea încă nu-i ierta Mariei că nu a intervenit atunci când Darius ridica vocea la mine sau când venea acasă mirosind a alcool. Tata nici nu voia să audă de familia lui Darius. Prietenii mei mă avertizau: „Ai grijă, Ivana! O să profite de bunătatea ta.”

Dar Lena… Lena avea nevoie de iubire. Și dacă tatăl ei nu era prezent, măcar bunica să-i fie aproape.

Ziua aniversării a venit cu soare și cu miros de prăjituri proaspete. Lena râdea fericită printre cadouri și baloane. La ora patru fix, soneria a sunat scurt. Am deschis ușa și am văzut-o pe doamna Maria, cu ochii roșii de emoție și cu un ursuleț roz în brațe.

— La mulți ani, puiule! a spus ea, îngenunchind lângă Lena și strângând-o la piept. Fetița a râs și i-a întins mâinile fără teamă.

Mama mea s-a retras în bucătărie, trântind ușa după ea. Am simțit privirile tuturor pe spatele meu. Prietena mea cea mai bună, Camelia, mi-a șoptit la ureche:

— Ești sigură că faci bine? Nu te gândești la tine?

Am oftat. Nu era vorba despre mine. Era vorba despre Lena.

După ce invitații au plecat, am rămas doar noi trei: eu, Lena și doamna Maria. Am stat la masă, în liniște. Maria a rupt tăcerea:

— Ivana… știu că nu merit iertarea ta. Știu că Darius a greșit mult… dar Lena e tot ce am mai scump pe lume. Nu vreau să pierd legătura cu ea doar pentru că fiul meu a fost slab.

M-am uitat la mâinile ei tremurânde. Mi-am amintit serile când plângeam singură în baie, ascunzându-mi vânătăile sub mâneci lungi. Mi-am amintit cum Maria îmi aducea supă caldă și-mi spunea: „O să fie bine.” Dar niciodată nu l-a confruntat pe Darius.

— De ce n-ați făcut nimic? am întrebat-o brusc. De ce l-ați lăsat să mă rănească?

Maria a izbucnit în plâns:

— Mi-a fost frică… Mi-a fost frică să nu-l pierd și pe el… Am crezut că dacă tac, lucrurile se vor liniști… Dar m-am înșelat.

Lena s-a apropiat de noi și ne-a privit curioasă. Am luat-o în brațe și am simțit cum inima mi se rupe între două lumi: lumea durerii mele și lumea speranței pentru copilul meu.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Mama îmi repeta obsesiv:

— Dacă îi dai voie Mariei să vină la Lena, într-o zi o să apară și Darius! Nu vezi că te expui?

Prietenii mă întrebau dacă nu cumva îi dau prea mult credit unei femei care n-a avut curajul să mă apere.

Dar Lena… Lena întreba mereu:

— Unde e buni? Când vine buni?

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Lena, am primit un mesaj de la Darius: „Am auzit că mama vine la voi. Vreau să-mi văd fata.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. M-am temut că totul se va repeta: certuri, amenințări, nopți nedormite.

Am sunat-o pe Maria:

— Doamnă Maria… Darius vrea să vină la Lena. Eu nu sunt pregătită pentru asta.

A tăcut o clipă, apoi mi-a spus:

— Ivana… eu nu-l voi aduce niciodată pe Darius la voi fără acordul tău. Știu cât ai suferit. Vreau doar ca Lena să știe că are o bunică ce o iubește.

Am plâns mult în acea noapte. M-am întrebat dacă fac bine sau rău. Dacă îi ofer Lenei o familie sau doar o iluzie.

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit la mine cu ochii roșii:

— Poate ai dreptate… Poate Lena are nevoie de bunica ei… Dar promite-mi că vei fi atentă.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în lupta asta.

Astăzi, când o văd pe Lena alergând spre Maria cu brațele deschise, mă întreb dacă nu cumva iertarea e singura cale spre vindecare. Poate că trecutul nu poate fi schimbat, dar viitorul Lenei depinde de alegerile mele din prezent.

Oare e corect să-i refuz copilului meu dragostea bunicii doar pentru că eu am fost rănită? Sau trebuie să pun mereu siguranța noastră pe primul loc? Ce ați face voi în locul meu?