Între Două Mame: Povara Alegerii

— Nu pot să cred că mă lași singură tocmai acum, Irina! Glasul mamei mele răsuna în telefon, spart de lacrimi și reproșuri. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în bucătăria soacrei mele, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. În camera alăturată, doamna Maria, mama lui Vlad, soțul meu, tușea încet, abia auzită.

— Mamă, te rog… nu e vorba că te las. Dar Maria e foarte rău. Vlad e la muncă în Germania și nu are cine să stea cu ea. O să vin mâine dimineață la tine, promit.

— Mereu promiți, Irina! Mereu altcineva e mai important decât mine…

Am închis ochii strâns. M-am simțit ca o trădătoare. Mama m-a crescut singură, după ce tata ne-a părăsit când aveam doar patru ani. A muncit pe brânci la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova, a renunțat la visele ei ca să-mi plătească meditațiile și să nu-mi lipsească nimic. Acum era bolnavă de inimă și singură într-un apartament rece, la celălalt capăt al orașului. Dar nici pe Maria nu puteam s-o las. Era ca o umbră a femeii puternice care fusese odată: cancerul o măcina pe zi ce trecea.

Mi-am amintit prima dată când am cunoscut-o pe Maria. Eram atât de speriată! Vlad mă adusese acasă la el, iar ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri pătrunzători:

— Să ai grijă de băiatul meu, Irina. E tot ce am.

Atunci mi s-a părut rece și distantă. Abia după ce m-am căsătorit cu Vlad am început să-i înțeleg tăcerile și gesturile mici de afecțiune: o supă caldă lăsată pe aragaz când veneam obosită de la serviciu, o batistă brodată strecurată în buzunarul hainei mele.

Acum eram singură cu ea în apartamentul vechi din cartierul Dacia. Îi schimbam perfuziile, îi făceam ceaiuri din plante și îi citeam din Biblie, așa cum îi plăcea. În fiecare seară, înainte să adoarmă, mă întreba:

— Tu crezi că Dumnezeu mă va ierta?

Nu știam niciodată ce să-i răspund. Poate pentru că nici eu nu știam dacă mă va ierta cineva pentru alegerile mele.

Într-o dimineață, după o noapte albă lângă Maria, am fugit la mama. Am găsit-o stând pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns.

— Ai venit…

— Mamă, îmi pare rău… Nu vreau să te simți abandonată.

— Nu mă simt abandonată, Irina. Mă simt uitată. Și doare mai tare decât orice boală.

Am izbucnit în plâns amândouă. Am stat îmbrățișate minute în șir. Mi-a povestit cum noaptea îi e frică să adoarmă singură, cum visează că tata se întoarce și ne găsește tot așa: două femei rănite de viață.

— De ce trebuie să alegi mereu între noi? De ce nu poți fi doar a mea?

Nu aveam răspuns. Poate pentru că nici eu nu mai știam cine sunt: fiica mamei mele sau nora Mariei? Femeia care vrea să-și salveze trecutul sau cea care încearcă să repare prezentul?

Într-o zi, Maria a făcut febră mare. Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital până dimineața. În timp ce medicii încercau s-o stabilizeze, am primit un mesaj de la mama: „Nu mă simt bine. Mi-e rău.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaunul din sala de așteptare. Nu puteam fi în două locuri deodată. Am sunat-o pe vecina mamei să meargă la ea până ajung eu. M-am simțit mică și neputincioasă.

Când m-am întors acasă la Maria, era conștientă și mi-a spus încet:

— Irina… nu-ți sacrifica viața pentru mine. Du-te la mama ta. Eu mi-am trăit viața…

Dar nu puteam s-o las singură. Vlad suna în fiecare seară din Germania și mă întreba:

— Cum e mama? Dar tu? Mai reziști?

Nu voiam să-i spun cât de greu îmi era. Nu voiam să-l fac să se simtă vinovat că nu e aici.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de copilăria mea cu mama: serile când ne uitam la stele și ea îmi spunea povești despre bunici pe care nu i-am cunoscut niciodată. Mi-am dat seama că mereu am fost doar noi două împotriva lumii.

A doua zi dimineață, Maria a murit liniștită în somn. Am simțit un gol imens. Am plâns lângă patul ei ca după o mamă adevărată.

Când am ajuns acasă la mama, m-a privit lung:

— Ai făcut tot ce ai putut… Dar promite-mi că nu mă vei lăsa singură la final.

Am îngenuncheat lângă patul ei și i-am luat mâinile reci în ale mele.

— Niciodată, mamă… Niciodată.

Acum stau lângă ea și scriu aceste rânduri. Încerc să-mi găsesc liniștea între două lumi care mă revendică fiecare în felul ei.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi suntem prinse între datorie și iubire, între trecut și prezent? Oare există o alegere corectă sau doar încercăm să supraviețuim fără să ne pierdem sufletul?