Între două lumi: Lupta mea pentru fiul meu

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot cu Vlad în casă! E prea mult pentru mine, a izbucnit Sorin, trântind ușa bucătăriei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând de la șoc. Vlad, băiatul meu din prima căsătorie, avea doar doisprezece ani și era tot universul meu. Sorin știa asta când m-a cerut de soție. Știa că nu suntem doar noi doi, ci noi trei.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Vlad era în camera lui, probabil cu căștile pe urechi, ascultând muzica aceea care-l ajuta să uite de lumea din jur.

— Vreau să-l trimiți la mama mea la țară. Să stea acolo măcar un an. Să se liniștească și el, să ne liniștim și noi. Nu vezi că nu ne mai găsim locul în casă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Sorin aducea vorba despre Vlad și despre cât de greu îi este să-l accepte. Dar niciodată nu fusese atât de direct. M-am uitat la el, la ochii lui reci, la maxilarul încordat.

— Sorin, nu pot să fac asta. E copilul meu! Cum să-l trimit departe? Ce fel de mamă aș fi?

A oftat și s-a așezat la masă, cu capul în mâini.

— Irina, eu te-am acceptat cu tot cu copil. Dar nu mă așteptam să fie atât de greu. Vlad nu mă respectă, nu mă ascultă. Parcă nici nu exist pentru el.

Mi-am mușcat buza de jos. Era adevărat că Vlad nu se apropiase niciodată cu adevărat de Sorin. Îl vedea ca pe un intrus, ca pe un străin care încerca să-i ia locul tatălui pe care abia și-l amintea. Dar nici Sorin nu făcuse mari eforturi să-l cunoască. Totul era o luptă surdă între ei, iar eu eram prinsă la mijloc.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am dus la Vlad în cameră și l-am privit cum doarme. Avea fața liniștită, dar știam cât de mult îl afectau certurile noastre. Îmi venea să plâng, dar trebuia să fiu puternică pentru el.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Mami, dacă vrei să mă trimiți la bunica, du-mă… a spus el fără să mă privească în ochi.

— Nu vreau asta! Dar Sorin… el crede că ți-ar fi mai bine acolo.

— Nu-mi pasă ce crede el! Eu vreau să stau cu tine!

Mi-a venit să-l iau în brațe și să-i promit că nu-l voi lăsa niciodată singur. Dar știam că lucrurile nu erau atât de simple. Sorin devenise tot mai distant în ultimele luni. Îl simțeam rece, calculat, ca și cum ar fi bifat o listă invizibilă de motive pentru care viața noastră împreună nu mai funcționa.

Într-o seară am auzit-o pe mama lui Sorin la telefon:

— Irina, dragă, aici la țară e liniște. Vlad ar avea aer curat, ar putea merge la școală aici… Eu l-aș îngriji ca pe copilul meu.

Am simțit un nod în gât. Nu era vorba doar despre Vlad. Era vorba despre mine, despre familia mea. Despre faptul că Sorin încerca să mă manipuleze, să scape de copilul meu ca să aibă liniștea pe care și-o dorea.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem când am crezut că putem fi o familie. Dacă nu cumva Sorin nu m-a iubit niciodată cu adevărat pe mine și pe Vlad, ci doar ideea unei familii perfecte.

Certurile au devenit tot mai dese. Vlad a început să lipsească de la școală, să se izoleze tot mai mult. Într-o zi l-am găsit plângând în baie.

— Mami, tu mă mai iubești? Dacă mă trimiți la bunica… o să te mai văd?

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie. Am stat față în față cu Sorin într-o noapte albă, când casa era scufundată în tăcere.

— Sorin, dacă vrei liniște, du-te tu la mama ta! Eu rămân aici cu Vlad! Nu-mi voi abandona copilul pentru nimic în lume!

A rămas mut câteva clipe, apoi a izbucnit:

— Deci alegi copilul în locul meu?

— Da! Pentru că el are nevoie de mine! Pentru că tu ai știut cine sunt când m-ai luat de soție!

A doua zi dimineață Sorin și-a făcut bagajele și a plecat fără un cuvânt. Am rămas singură cu Vlad într-o casă care părea prea mare și prea goală fără certuri și reproșuri.

Au trecut luni de atunci. A fost greu. Am plâns nopți întregi după ce Vlad adormea. Am avut momente când m-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă mi-am condamnat copilul la o viață fără tată vitreg și fără stabilitate. Dar apoi îl vedeam pe Vlad zâmbind din nou, apropiindu-se de mine, povestindu-mi despre școală și prieteni.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a fost suficient sau dacă am greșit undeva pe drum. Poate că familia perfectă nu există decât în poze sau în povești spuse la gura sobei.

Dar știu sigur un lucru: nimeni nu are dreptul să-mi ceară să aleg între copilul meu și liniștea altcuiva.

Oare câte mame sunt puse în fața unor astfel de alegeri? Și câte dintre ele au curajul să spună „nu” manipulării? Voi ce ați fi făcut în locul meu?