Între prospețime și compromis: Povestea Mariei și a lui Jozef

— Maria, iar ai uitat să cumperi roșii proaspete? Vocea lui Jozef răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ceapă călită. M-am oprit din tăiatul pătrunjelului, cu cuțitul suspendat în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi reproșa ceva legat de mâncare.

— Am luat ieri, dar s-au stricat. Nu am avut timp să ajung azi la piață, am stat peste program la serviciu, am încercat să mă justific, dar vocea mea suna stins, ca un ecou într-o cameră goală.

Jozef a oftat teatral și a trântit farfuria pe masă. — Mereu ai o scuză. Știi cât țin la mâncarea proaspătă. Nu cer mult, doar să te ții de cuvânt.

M-am uitat la el, la sprâncenele încruntate și la mâinile încrucișate pe piept. Înainte, râdea ușor de micile mele greșeli. Acum, fiecare detaliu era un motiv de ceartă. M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum nu mai eram decât o extensie a dorințelor lui.

— Poate că dacă ai încerca să gătești tu uneori… am murmurat, dar el m-a întrerupt brusc.

— Nu e treaba mea! Eu muncesc destul, tu ar trebui să te ocupi de casă. Așa făcea și mama.

M-am simțit lovită. Mama lui, mereu prezentă în comparațiile lui, ca o umbră care nu mă lăsa să respir. Am vrut să-i spun că nu sunt mama lui și că vremurile s-au schimbat, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

În acea seară, am mâncat în tăcere. Fiecare înghițitură era amară. După cină, Jozef s-a retras în sufragerie, la televizor. Eu am rămas singură printre vasele murdare, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat când s-a rupt totul între noi. Când am devenit două persoane străine care împart aceeași casă?

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am plecat la piață înainte de serviciu. Am ales cele mai frumoase roșii, cele mai verzi legături de pătrunjel. Vânzătoarea, tanti Viorica, m-a privit cu milă când m-a văzut atât de abătută.

— Ce-i, mamă? Te-ai certat cu bărbatul?

Am dat din cap și am oftat. — Nu mai știu ce să fac ca să fie bine.

— Să nu uiți că și tu contezi. Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La birou, colegele povesteau despre vacanțe și planuri de viitor. Eu mă gândeam doar la ce voi găti diseară ca să nu-l supăr pe Jozef.

Seara am pregătit o salată ca la carte, cu tot ce-i place lui. Când a venit acasă, i-am zâmbit timid.

— Am luat roșii proaspete azi dimineață.

El a dat din cap fără să mă privească și s-a așezat la masă. A gustat salata și a făcut o grimasă.

— Ai pus prea mult oțet. Data viitoare să fii mai atentă.

Atunci am simțit cum se rupe ceva definitiv în mine. Am lăsat furculița jos și m-am ridicat.

— Jozef, nu mai pot. Oricât încerc, niciodată nu e destul pentru tine. Nu vezi cât mă străduiesc?

El s-a uitat la mine surprins, ca și cum nu se aștepta să ripostez vreodată.

— Maria, nu vreau scandaluri. Vreau doar să fie bine acasă.

— Dar pentru cine să fie bine? Pentru tine sau pentru noi?

A tăcut. Pentru prima dată în mult timp, tăcerea lui nu m-a speriat. M-am dus în dormitor și am plâns până târziu în noapte.

Zilele următoare au fost reci între noi. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Nimic despre noi doi. Mama mea m-a sunat într-o seară.

— Maria, te aud tristă. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.

— Fata mea, nu te lăsa călcată în picioare. Dragostea nu e sacrificiu fără sfârșit.

Am început să mă gândesc serios la cuvintele ei. Seara următoare, când Jozef a venit acasă și a început iar să critice cina, i-am spus calm:

— Dacă vrei altceva, gătește tu sau comandăm de la restaurant. Eu nu mai pot trăi sub presiunea asta.

A izbucnit într-o criză de nervi, acuzându-mă că nu-mi pasă de el, că sunt egoistă. Dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată. Am simțit o ușurare ciudată.

În următoarele săptămâni am început să fac lucruri pentru mine: am ieșit cu prietenele la film, am mers la sală, am citit cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi. Jozef s-a retras tot mai mult în el însuși. Uneori încerca să fie drăguț, dar ceva se schimbase între noi.

Într-o duminică dimineață am stat față în față la cafea și i-am spus:

— Jozef, cred că avem nevoie de ajutor sau poate chiar de o pauză. Nu putem continua așa.

A privit pe fereastră mult timp înainte să răspundă:

— Poate ai dreptate…

Nu știu ce va urma pentru noi doi. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc doar pentru a mulțumi pe altcineva.

Oare câți dintre noi se pierd pe sine încercând să fie perfecți pentru ceilalți? Merită sacrificiul acesta liniștea sufletului nostru?