Invitația care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei trădări neașteptate

— Nu pot să cred, Irina! Tu chiar ai primit invitația asta? — vocea Anei tremura la telefon, iar eu mă uitam la plicul alb, cu numele meu scris caligrafic, ca și cum ar fi fost o sentință.

Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. „Vă invităm cu drag la nunta noastră, Radu și Simona.” Radu, fostul meu soț. Simona, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat plicul să cadă pe masă și am început să plâng, fără să mă pot opri.

Nu trecuseră nici doi ani de când Radu plecase. Îmi amintesc perfect ziua aceea: ploaia bătea în geam, iar el stătea în pragul ușii, cu bagajul făcut. „Nu mai pot, Maria. Nu mai simt nimic. Trebuie să plec.” Am încercat să-l opresc, să-i spun că putem repara totul, dar privirea lui era rece, străină. Nu mi-a spus niciodată adevărul. A plecat și atât.

Simona a fost lângă mine atunci. M-a ținut în brațe, mi-a adus supă caldă și mi-a șters lacrimile. „O să fie bine, Maria. Sunt aici pentru tine.” Am crezut-o. Cum să nu o cred? Era sora pe care nu am avut-o niciodată.

Acum, totul avea sens. Zilele în care Simona dispărea fără explicații. Mesajele scurte de la Radu, după despărțire, în care părea că vrea să spună ceva dar nu avea curaj. Toate serile în care mă simțeam singură și ea nu răspundea la telefon. Am fost oarbă.

Mama a venit la mine în acea seară. M-a găsit plângând pe podea, cu plicul strâns în mână.
— Ce s-a întâmplat, fata mea?
— M-au trădat amândoi, mamă… M-au trădat… — vocea mi s-a frânt.
Mama m-a luat în brațe și a oftat adânc.
— Oamenii fac greșeli, Maria. Dar tu trebuie să mergi mai departe.

Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Radu: vacanța la mare, serile când dansam în bucătărie, planurile pentru copii pe care nu i-am avut niciodată. M-am gândit la Simona: cum ne-am promis că vom fi mereu una lângă alta, la jurămintele noastre de prietenie din liceu.

A doua zi, Ana a venit la mine cu cafea și croissante.
— Trebuie să vorbești cu ei, Maria. Nu poți să rămâi cu toate astea în tine.
— Ce rost are? S-au ales unul pe altul…
— Tocmai de asta! Să le spui ce simți. Să te eliberezi.

Am scris un mesaj Simonei: „Putem să ne vedem?” Mi-a răspuns după câteva ore: „Sigur. La cafeneaua noastră?”

Am ajuns prima. Inima îmi bătea atât de tare încât îmi era teamă că o va auzi toată lumea. Simona a intrat zâmbind timid, cu ochii roșii de plâns.
— Maria… îmi pare atât de rău…
— De ce nu mi-ai spus?
A tăcut o clipă, apoi a început să vorbească repede:
— Nu am vrut să te rănesc. Totul a început după ce voi v-ați despărțit… Radu era distrus, eu eram lângă el… Nu am plănuit nimic! Pur și simplu s-a întâmplat…

Am simțit că mă sufoc.
— Și-ai putut să-mi fii aproape, să mă minți în fiecare zi?
Simona a izbucnit în plâns:
— M-am urât pentru asta! Dar nu am putut opri ce simt pentru el…

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă voi putea vreodată să iert.

Zilele au trecut greu. La muncă abia mă puteam concentra. Colegii mă întrebau dacă sunt bine; le zâmbeam fals și spuneam că sunt doar obosită. Seara mă uitam la poze vechi și mă întrebam unde am greșit eu.

Într-o duminică dimineață, Radu m-a sunat.
— Maria… putem vorbi?
Vocea lui era nesigură, ca atunci când ne-am cunoscut.
Ne-am întâlnit în parc, pe banca unde obișnuiam să stăm vara.
— Îmi pare rău pentru tot — a spus el privind în pământ — N-am vrut să te rănesc…
— Atunci de ce ai făcut-o?
A ridicat privirea spre mine:
— Nu știu… Poate pentru că eram pierdut… Poate pentru că între noi nu mai era nimic de mult timp…

Am simțit furie, dar și o ușurare ciudată. Poate că avea dreptate. Poate că ne mințisem amândoi prea mult timp.

După întâlnirea cu Radu am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a-i urî pe amândoi și apoi neputința de a o face cu adevărat. Am realizat că nu pot trăi cu ura asta în suflet.

În ziua nunții lor am primit un mesaj de la Simona: „Dacă vrei să vii… te aștept.” Am șters mesajul fără să răspund. În schimb, am ieșit la plimbare prin orașul pustiu de duminică și m-am oprit la biserica unde mergeam când eram copil. Am aprins o lumânare pentru liniștea mea.

Viața merge înainte chiar dacă uneori pare imposibil. Am început să ies din nou cu prieteni vechi, să merg la cursuri de pictură, să râd fără să mă simt vinovată că sunt fericită fără ei.

Uneori încă mă doare când văd poze cu ei pe rețelele sociale sau când aud numele Simonei rostit de cineva pe stradă. Dar încet-încet rana se vindecă.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi știut adevărul mai devreme, aș fi putut schimba ceva? Sau unele lucruri pur și simplu trebuie să se întâmple ca să ne găsim pe noi înșine?

Poate că iertarea nu e despre ceilalți, ci despre pacea pe care o găsim în noi. Voi ce credeți? Ați putea ierta o astfel de trădare?