Ultima Toamnă la Casa Părinților

— Nu mă lăsați aici, vă rog… Nu vreau să plec de acasă! vocea mamei răsuna spart prin ușa întredeschisă, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era târziu, aproape miezul nopții, și tot blocul părea să asculte, cu respirația tăiată, drama noastră de familie. Am intrat încet în camera ei, unde lumina slabă a veiozei tremura peste chipul brăzdat de ani al mamei mele, Maria.

— Mamă, nu e așa cum crezi… încercam să-i explic, dar cuvintele mi se înecau în gât. Pe pat, mama strângea la piept o pătură veche, aceeași cu care mă învelea când eram copil și aveam febră. Ochii ei umezi m-au privit cu o disperare pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Irina, tu nu înțelegi… aici e casa mea! Aici am crescut, aici am muncit o viață întreagă! Cum să mă duc printre străini?

Am simțit că mă prăbușesc. De luni întregi, discuțiile cu soțul meu, Radu, deveniseră tot mai tensionate. El nu mai suporta să vadă cum mama se stinge încet, cum uită să stingă aragazul sau să-și ia pastilele. Eu eram prinsă între două lumi: datoria față de cea care mi-a dat viață și presiunea unei familii tinere care avea nevoie de mine.

— Irina, trebuie să luăm o decizie! a spus Radu într-o seară, când copiii dormeau. Nu mai putem continua așa. E periculos pentru toți.

— Dar e mama mea! Cum să o trimit într-un azil? Tu ai putea să faci asta cu părinții tăi?

Radu a tăcut. Știa că nu poate răspunde fără să rănească. În ultimele luni, certurile noastre au devenit tot mai dese. Copiii au început să ne evite privirile. Ana, fiica noastră cea mare, a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Mamaie plânge mereu. De ce e supărată? O să plece?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că nu pot fi nici fiica pe care mama o merită, nici mama de care copiii mei au nevoie.

Într-o zi, fratele meu mai mare, Mihai, a venit din Cluj. Nu ne văzusem de luni bune. A intrat în casă cu aerul acela grăbit și distant pe care îl avea mereu.

— Irina, trebuie să fim realiști. Mama nu mai poate sta singură. Eu nu pot s-o iau la mine, știi bine… Am doi copii mici și soția mea abia face față.

— Și eu ce să fac? S-o trimit la azil?

— E spre binele ei! Acolo va avea grijă cineva de ea…

Am izbucnit în plâns. Mama asculta totul din camera ei și știam că fiecare cuvânt îi sfâșie sufletul.

În acea noapte, am stat lângă ea pe pat. M-a luat de mână și mi-a spus încet:

— Irina, știu că nu-ți e ușor… Dar te rog, nu mă lăsa singură printre străini. Mai bine mor aici decât să plec din casa mea.

Am simțit că mă sufoc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine: cum lucra două schimburi la fabrică doar ca să am eu haine noi la școală; cum stătea nopți întregi lângă mine când eram bolnavă; cum a rămas singură după ce tata a murit și nu s-a plâns niciodată.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama stând la fereastră, privind copacii golași din curte. Părea împăcată cu gândul că va pleca.

— Irina, dacă asta trebuie să fie… atunci fă-o. Dar promite-mi că vei veni să mă vezi.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Am mers la serviciu ca un robot în acea zi. Colega mea, Violeta, m-a tras deoparte la pauză.

— Irina, nu ești singura care trece prin asta. Și eu am avut aceeași problemă cu tata. L-am dus la un centru privat… dar încă mă macină vinovăția.

M-am uitat la ea și am văzut aceeași durere în ochi. În România, bătrânii sunt adesea uitați sau împinși spre margine. Toți ne grăbim, toți avem problemele noastre și uităm cine ne-a crescut.

În weekend-ul următor am mers cu mama la centrul de îngrijire din marginea orașului. Era curat, personalul părea amabil, dar ochii mamei erau goi. Când am plecat, m-a strâns tare de mână:

— Să nu uiți de mine…

Am plâns tot drumul spre casă. Copiii m-au întrebat unde e bunica și le-am spus că are nevoie de ajutor specializat. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Dar tu ai grijă de mine când sunt bolnavă… Cine are grijă de bunica acum?

Nu am putut răspunde.

Au trecut luni de atunci. O vizitez pe mama cât pot de des, dar fiecare despărțire e mai grea decât precedenta. Casa e mai goală fără ea; mirosul de cozonac proaspăt s-a stins demult.

Uneori mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Sau am cedat prea ușor sub presiunea vieții moderne? Câți dintre noi își mai găsesc timp pentru cei care i-au iubit necondiționat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?