Strigătul din Apartamentul 3B: Umbra Fricii pe Strada noastră

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud în fiecare noapte! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi acopăr urechile cu perna. Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și teamă. De luni de zile, strada noastră liniștită din cartierul Drumul Taberei fusese invadată de plânsetele și țipetele sfâșietoare ce răzbăteau din apartamentul 3B. Nimeni nu știa exact ce se întâmplă acolo, dar toți simțeam că e ceva rău, ceva ce nu ar trebui să existe într-o lume normală.

Mă numesc Raluca și am 23 de ani. Locuiesc cu mama mea, după ce tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors decât de două ori pe an. Blocul nostru e vechi, cu pereți subțiri și vecini care știu totul despre toți, dar care preferă să tacă atunci când ar trebui să vorbească. În fiecare seară, după ora zece, începea calvarul: un geamăt prelung, apoi un țipăt scurt, urmat de o liniște apăsătoare. Uneori se auzea și vocea groasă a lui domnul Dincă, vecinul de la 3B: „Taci odată! Nu mă face să mă supăr!”

Într-o zi, la lift, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, bătrâna de la etajul patru. Avea ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde. „Fata mea, tu ai auzit și azi-noapte? Eu nu mai pot dormi… Dar cine să facă ceva? Poliția vine, bate la ușă, el nu deschide… Și fata aia… cine știe ce pățește?”

Am simțit un nod în gât. Toată lumea știa, dar nimeni nu făcea nimic. Mama mi-a spus să nu mă bag: „Raluca, nu e treaba noastră. Nu vreau să avem probleme cu Dincă. E periculos.” Dar eu nu mai puteam suporta. Într-o seară, când țipetele au devenit insuportabile, am pus mâna pe telefon și am sunat la 112.

— Bună seara, vreau să reclam că în apartamentul 3B se aud țipete și plânsete aproape în fiecare noapte. Cred că cineva e în pericol.

Operatorul mi-a cerut detalii și a promis că va trimite un echipaj. Am stat lipită de vizor, cu inima cât un purice. Polițiștii au bătut la ușa lui Dincă. S-a făcut liniște brusc. După câteva minute, au plecat. Nimic nu s-a schimbat.

A doua zi dimineață, când am ieșit pe palier, l-am văzut pe Dincă uitându-se urât la mine. „Ai grijă ce faci, domnișoară! Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala!” Am simțit un fior rece pe șira spinării.

În zilele următoare, țipetele au continuat. Am început să mă simt vinovată că nu pot face mai mult. La magazinul din colț, am auzit două vecine vorbind:

— Auzi tu, Mariana, fata aia a lui Dincă… cică nici la școală nu mai merge. O ține închisă în casă!
— Săraca… Dar cine să-l oprească pe nebun?

Într-o după-amiază ploioasă, am văzut-o pentru prima dată pe fata din 3B. Avea vreo 15 ani, părul lung și ochii mari, speriați. Își târa pașii spre ghenă cu un sac de gunoi. M-am apropiat încet.

— Hei… ești bine?

S-a uitat la mine fără să spună nimic. A dat din cap că da și a fugit înapoi în apartament.

În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la ea, la mama ei care nu ieșea niciodată din casă, la Dincă și la toți vecinii care tăceau. Ce fel de oameni suntem dacă ne prefacem că nu vedem suferința altora?

După încă o săptămână de chinuri și neputință, am decis să merg la asistența socială a sectorului. Le-am povestit tot ce știam și le-am arătat filmările făcute cu telefonul meu — înregistrasem țipetele prin ușa noastră subțire.

Două zile mai târziu, blocul nostru a fost invadat de poliție și asistenți sociali. Au spart ușa lui Dincă și au scos-o pe fată și pe mama ei din apartament. Erau slabe, palide și speriate. Dincă a fost încătușat sub privirile tuturor vecinilor care priveau pe vizor sau printre draperii.

După aceea, strada noastră a redevenit liniștită. Dar liniștea era altfel — apăsătoare și plină de rușine. Vecinii mă priveau ciudat; unii mă evitau, alții îmi zâmbeau timid.

Mama mi-a spus într-o seară:
— Ai făcut bine ce ai făcut… Dar vezi că lumea nu uită repede.

Am rămas mult timp cu gândurile mele: oare câți copii trăiesc coșmaruri ca fata din 3B? Câți dintre noi alegem tăcerea din frică sau comoditate? Și dacă eu n-aș fi făcut nimic… ce s-ar fi ales de ea?

Poate că uneori curajul începe cu o simplă întrebare: „Ești bine?” Sau poate că adevărata dramă e tăcerea noastră colectivă.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult contează să te implici atunci când ceilalți aleg să tacă?