Cum am pus capăt vizitelor neașteptate ale soacrei mele – și ce preț am plătit pentru liniște

— Iar a venit mama ta fără să anunțe! Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rămasă de dimineață. Vlad stătea cu spatele la mine, privind pe geam spre blocurile cenușii. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea, doamna Mariana, apărea la ușă cu sacoșe pline de mâncare și cu ochii scanați după orice urmă de dezordine.

— Nu pot să-i spun să nu mai vină, e mama mea, a murmurat Vlad, evitând să mă privească. Știi că nu vrea decât să ne ajute.

Ajutorul ei era ca o ploaie rece într-o zi de vară: te trezeai brusc, fără să vrei. Îmi simțeam stomacul strâns de fiecare dată când auzeam soneria. Mă simțeam invadată, ca și cum apartamentul nostru nu era niciodată doar al nostru. Într-o zi, când am deschis ușa și am găsit-o pe Mariana deja cu cheia în broască, am simțit că explodez.

— Bună, dragă! Am adus sarmale și niște prăjituri. Vai, dar ce dezordine e aici! Așa îl ții tu pe Vlad?

Am strâns din dinți și am încercat să zâmbesc. Dar în seara aceea, după ce a plecat, am izbucnit în plâns. Vlad a încercat să mă liniștească, dar simțeam că nu mă înțelege. Pentru el era normal ca mama lui să vină oricând. Pentru mine era o încălcare a intimității.

Seara următoare, când Vlad s-a întors de la serviciu, l-am așteptat cu hotărâre în privire.

— Trebuie să vorbim serios. Ori îi spui tu mamei tale să ne anunțe înainte să vină, ori o fac eu. Nu mai pot trăi așa.

Vlad a oftat adânc.

— Nu vreau să o rănesc. Știi cât de singură e de când a murit tata…

— Și eu? Eu nu contez? Eu nu exist?

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. În acea noapte am dormit fiecare pe partea lui de pat, cu spatele unul la altul. Dimineața, Vlad a plecat devreme, fără să spună nimic.

În acea zi am luat o decizie radicală. Am schimbat yala fără să-i spun nimănui. Când Mariana a venit după-amiază și a încercat cheia veche, nu a reușit să intre. A bătut insistent la ușă.

— Ce s-a întâmplat cu cheia mea? De ce nu mai merge?

— Am schimbat yala, doamnă Mariana. Vă rog frumos să ne sunați înainte să veniți. Avem nevoie de intimitate.

A rămas câteva secunde fără cuvinte, apoi s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru voi…

A plecat fără să mai spună nimic. Seara, Vlad a venit acasă furios.

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

— Pentru că nu mai suportam! Am nevoie de spațiul meu! De viața mea!

A urmat o perioadă rece între noi. Mariana nu ne-a mai vizitat deloc. Vlad era tăcut și distant. Mâncam în liniște, fiecare cu gândurile lui. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara.

După câteva săptămâni, într-o seară ploioasă, Vlad s-a întors acasă ud leoarcă și cu ochii roșii.

— Am fost la mama… Plângea. Se simte trădată. Zice că nu mai are pe nimeni.

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp.

— Dar noi? Noi ce suntem? O extensie a ei?

Vlad s-a uitat la mine lung.

— Poate că ar trebui să găsim o cale de mijloc…

Am oftat. Am sunat-o pe Mariana și am invitat-o la noi duminica următoare, dar i-am spus clar: „Vrem să ne anunțați înainte.” A acceptat cu răceală.

Duminica aceea a fost ciudată. Mariana era distantă, eu tensionată, Vlad încerca să facă glume forțate. Dar ceva se schimbase: pentru prima dată aveam control asupra propriei mele case.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai îmblânzit. Mariana venea doar când era invitată și încet-încet am început să vorbim deschis despre limitele fiecăruia. Dar ceva din inocența începutului se pierduse. Vlad nu mi-a iertat niciodată complet gestul radical, iar eu am rămas cu un gust amar: liniștea obținută avea un preț.

Uneori mă întreb: oare merită să-ți aperi spațiul cu orice preț? Sau ar fi trebuit să găsesc o altă cale? Voi ce ați fi făcut în locul meu?