Sub Același Acoperiș: Când Parentalitatea Devine Povară

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am izbucnit într-o noapte, cu Vlad urlând în brațele mele, iar el, soțul meu, stătea pe marginea patului cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc. Laptele nu-mi ajungea, copilul plângea fără oprire, iar eu simțeam că mă prăbușesc.

— Ce vrei să fac? Nici eu nu mai știu cum să te ajut, mi-a răspuns el, ridicând din umeri, cu vocea stinsă. M-am uitat la el și am simțit un val de furie și neputință. Parcă eram doi străini care împărțeau aceeași cameră, același copil, dar nu și aceeași viață.

Când am rămas însărcinată cu Vlad, nu era nimic planificat. Aveam 29 de ani, un job la o agenție de publicitate din București și planuri mari pentru carieră. Radu lucra la IT și visam să călătorim, să ne bucurăm de libertate. Dar testul acela cu două liniuțe roz a schimbat totul. Am plâns atunci, nu de fericire, ci de frică. Mama mi-a spus că „așa e viața”, că trebuie să mă bucur. Dar eu simțeam doar o greutate apăsătoare pe piept.

Primele luni de sarcină au trecut ca prin ceață. Radu era entuziasmat la început, dar pe măsură ce burtica creștea și eu deveneam tot mai obosită și irascibilă, se retrăgea în tăcere. Încercam să vorbesc cu el, dar părea că nu mă aude. „O să fie bine”, îmi spunea mereu. Dar nu era bine.

Nașterea a fost un coșmar. Vlad s-a născut prematur, la șapte luni și jumătate. L-au dus direct la incubator. L-am văzut abia după două zile. M-am simțit vinovată, ca și cum corpul meu l-ar fi trădat. Radu era acolo, dar părea pierdut. Mama a venit să mă ajute, dar tot ce făcea era să mă critice: „Nu-l ții bine”, „Nu-i dai destul lapte”, „Ești prea nervoasă”.

Acasă, totul s-a transformat într-un câmp de luptă. Vlad plângea nopți întregi. Eu plângeam cu el. Radu se refugia la muncă sau în jocurile lui pe calculator. Încercam să-i spun cât de greu îmi este, dar el ridica din umeri: „Și eu sunt obosit”.

Într-o seară, după ce Vlad adormise în sfârșit, am izbucnit:
— Nu mai pot! Simt că nu sunt bună de nimic! De ce nu mă ajuți?
Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Și eu simt că te pierd. Nu mai știu cine ești.

M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Nu mai eram Irina cea veselă și ambițioasă. Eram doar o umbră care încerca să supraviețuiască zilelor ce păreau toate la fel.

Mama venea zilnic și critica orice: „Pe vremea mea nu era așa”, „Tu nu știi să fii mamă”. Tata nu spunea nimic, doar îmi lăsa bani pe masă când trecea pe la noi. Prietenele mele dispăruseră una câte una; nu aveau chef să asculte despre scutece și colici.

Într-o zi, am ieșit cu Vlad în parc. O altă mamă, Simona, m-a întrebat dacă sunt bine.
— Nu prea… am șoptit.
Ea m-a privit lung și mi-a spus:
— Și eu am trecut prin asta. Nu ești singură.

Am început să mergem împreună la plimbare. Am aflat că multe mame simt la fel: vinovate, epuizate, neînțelese. Am început să citesc despre depresia postnatală și mi-am dat seama că nu sunt nebună sau slabă — doar copleșită.

Într-o seară, i-am spus lui Radu:
— Cred că avem nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergem la terapie.
El s-a uitat lung la mine:
— Crezi că suntem chiar atât de rău?
— Da… cred că da.

A fost greu să găsim un terapeut bun și să acceptăm că avem probleme reale. Dar acolo, în cabinetul acela micuț din Drumul Taberei, am început să vorbim din nou unul cu altul. Să ne spunem fricile, frustrările, dorințele.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Încă avem certuri, încă sunt zile când mă simt copleșită sau când Radu se retrage în tăcere. Dar am învățat să cer ajutor — de la el, de la mama (chiar dacă încă mă critică), de la prietenele noi din parc.

Vlad are acum un an și râde mult. Uneori mă uit la el și mă întreb dacă va simți vreodată cât de greu mi-a fost să-l iubesc la început. Dar îl iubesc acum cu toată ființa mea.

Uneori mă întreb: câte mame mai trăiesc povestea mea în tăcere? Câți tați se ascund după telefoane sau muncă pentru că nu știu cum să-și ajute soțiile? Oare când vom avea curajul să vorbim deschis despre cât de greu poate fi să fii părinte în România? Poate chiar aici începe vindecarea…