Vara care mi-a schimbat viața: O familie la malul mării și granițele invizibile

— Raluca, nu uita să iei și păturica aia groasă pentru copii! La mare se face frig seara, să nu răcească iar, m-a strigat soacra mea, doamna Mariana, din ușa apartamentului ei de la etajul trei.

Am strâns din dinți. Era a treia oară când îmi repeta același lucru în ultimele două zile. M-am uitat la soțul meu, Vlad, care își făcea bagajul fără să pară deranjat de nimic. Copiii alergau prin casă, entuziasmați de ideea vacanței. Eu însă simțeam un nod în stomac care nu voia să plece.

Anul trecut, aceeași vacanță la mare s-a transformat într-un coșmar. Mariana a criticat tot ce am făcut: cum am gătit, cum am îmbrăcat copiii, cum am ales plaja. Vlad a stat deoparte, ca și cum nu era treaba lui. M-am întors acasă epuizată, cu ochii umflați de plâns și cu promisiunea că nu voi mai accepta niciodată o astfel de invitație.

Și totuși, iată-mă din nou aici, împachetând hainele copiilor și încercând să-mi ascund neliniștea.

— Raluca, ai luat și medicamentele pentru alergia lui Daria? Să nu uităm ca anul trecut! a continuat Mariana, intrând fără să bată în camera noastră.

— Da, le-am pus deja, am răspuns scurt, încercând să-mi păstrez calmul.

— Bine, că tu uiți mereu ceva… a murmurat ea, apoi s-a întors spre Vlad. Tu ai grijă să nu uiți actele mașinii!

Vlad a zâmbit absent și a dat din cap. Eu am simțit cum mi se strânge pieptul. De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot spune pur și simplu „nu mai vreau”? De ce mă simt vinovată dacă refuz?

Drumul spre mare a fost tăcut. Copiii au adormit repede pe bancheta din spate. Mariana a vorbit aproape tot timpul cu Vlad despre vecini, rude și problemele din bloc. Eu am privit pe geam, încercând să-mi imaginez o altă viață.

Ajunși la Eforie Nord, am descărcat bagajele într-un apartament micuț, cu două camere. Mariana deja își alesese patul cel mai bun și făcea planuri pentru fiecare zi.

— Mâine mergem la piață dis-de-dimineață! Să luăm legume proaspete pentru ciorbă. Raluca, tu vii cu mine!

Am vrut să spun „nu”, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Vlad era deja pe balcon cu o bere în mână.

În fiecare zi, programul era dictat de Mariana: la ce oră mâncăm, când mergem la plajă, cine spală vasele. Eu eram mereu cea care trebuia să gătească sau să facă ordine după copii. Orice încercare de relaxare era întreruptă de câte o observație:

— Raluca, vezi că ai lăsat nisip pe covor! — Raluca, nu-i da lui Andrei atâta suc! — Raluca, nu te mai întinde la soare că te arzi!

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balcon cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot… Simt că mă sufoc aici. De ce nu spui nimic când mama ta mă ceartă pentru orice?

El a oftat și s-a uitat în altă parte.

— E mama… Nu vreau scandal. Știi cum e ea…

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Nu vezi că mă pierd pe mine încercând să-i fac pe toți fericiți?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să-i spui tu ce simți.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Cum să-i spun? De câte ori am încercat să vorbesc cu ea, s-a supărat și mi-a reproșat că nu o respect.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Mariana a început din nou:

— Raluca, iar ai pus prea mult zahăr în ceai! Știi că nu e sănătos!

Am lăsat cana jos și am simțit cum mi se taie respirația.

— Doamnă Mariana… vă rog să mă lăsați să fac lucrurile în felul meu. Știu ce e mai bine pentru copiii mei.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum vorbești tu cu mine? După tot ce fac pentru voi?

Vlad a intervenit timid:

— Mamă… poate ar trebui să o lași pe Raluca să se ocupe de copii cum crede ea…

Mariana s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon trântind ușa.

A urmat o tăcere apăsătoare. Copiii s-au uitat speriați la mine. Am simțit un val de vinovăție și eliberare în același timp.

În zilele următoare, atmosfera a fost tensionată. Mariana nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar. Vlad era prins între noi două ca într-o menghină. Dar eu am început să respir mai ușor. Am ieșit singură cu copiii la plajă, am citit o carte pe șezlong fără să mă simt vinovată.

În ultima zi de vacanță, Mariana m-a chemat pe balcon.

— Raluca… poate că uneori exagerez. Dar vreau doar ce e mai bine pentru voi…

Am zâmbit trist.

— Știu… dar și eu vreau ce e mai bine pentru mine și familia mea.

Ne-am privit lung. Poate că nu ne vom înțelege niciodată perfect. Dar pentru prima dată am simțit că am dreptul să exist și eu în familia asta.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc ani întregi sub presiunea așteptărilor celorlalți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?