Dincolo de Ziduri: Povestea unei familii destrămate de dependență

— Nu mai vreau să te văd beat în casa asta, tata! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama încerca să mă tragă înapoi, departe de el. Era a treia oară în săptămâna aceea când tata venea acasă mirosind a rachiu ieftin, cu ochii roșii și pașii nesiguri. Mirosea a frig și a promisiuni nerespectate. Aveam doar șaisprezece ani, dar simțeam că am trăit deja o viață întreagă.

Tata s-a uitat la mine cu o privire pierdută, ca și cum nu mă recunoștea. — Nu vorbi așa cu mine, Ilinca! Sunt tatăl tău! a spus el, dar vocea îi era spartă, ca un geam crăpat. Mama, Lidia, s-a pus între noi, plângând în tăcere. Fratele meu mai mic, Vlad, se ascundea după ușa camerei lui, cu ochii mari și umezi.

În acea seară, am adormit cu perna udă de lacrimi și cu gândul că nu mai pot continua așa. Dimineața, mama făcea cafeaua în bucătăria mică, cu faianță galbenă scorojită. — Ilinca, trebuie să ai răbdare cu el… E bolnav, nu e vina lui… mi-a spus ea încet, dar vocea îi trăda oboseala anilor de compromisuri.

— Dar nici a noastră nu e vina! am răspuns eu printre dinți. — De ce trebuie să suferim toți pentru că el nu poate să se oprească?

Mama nu a răspuns. S-a uitat pe geam la copacii goi din fața blocului și a oftat adânc.

La școală, încercam să par normală. Colegele mele vorbeau despre băieți și seriale turcești, dar eu mă gândeam doar la ce voi găsi acasă. Într-o zi, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după oră.

— Ilinca, te văd mereu tristă. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am dat din cap că nu, rușinată. Cum să-i spun că tata bea și că uneori îmi e frică să intru în casă?

Sâmbătă seara, tata a venit iar beat. A spart un pahar și a început să țipe la mama că nu e bună de nimic. Vlad plângea în camera lui. Eu am ieșit pe balcon și am stat acolo până mi-au înghețat mâinile.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama făcând bagajele. — Plecăm la bunica ta la țară pentru câteva zile. Nu mai pot, Ilinca…

Am mers la bunica Ana în satul Vadu Sorești. Acolo era liniște și mirosea a lemn ars și cozonac vechi. Bunica m-a luat în brațe fără să spună nimic. În acele zile am simțit pentru prima dată că pot respira.

Dar tata ne-a sunat după trei zile. — Veniți acasă! Promit că mă las! Nu pot fără voi…

Mama s-a uitat la mine și la Vlad. — Ce facem? a întrebat ea încet.

Eu nu mai voiam să mă întorc. Dar Vlad plângea după jucăriile lui și după tata.

Ne-am întors acasă. Tata a încercat să se lase de băutură. A mers la biserică, la preotul Mihai, care i-a dat aghiazmă și i-a spus să se roage. O vreme a fost bine. Mergeam împreună la piață duminica și râdeam ca o familie normală.

Dar apoi a recidivat. De data asta a spart televizorul și a aruncat farfurii pe geam. Vecinii au chemat poliția. M-am simțit atât de rușinată încât nu am mai ieșit din casă două zile.

Într-o noapte, l-am găsit pe tata plângând în bucătărie. — Nu știu ce-i cu mine… Nu vreau să vă pierd… Dar nu pot… mi-a spus el printre suspine.

M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. — Poate ai nevoie de ajutor adevărat, nu doar promisiuni și aghiazmă…

A doua zi l-am convins să meargă la un centru de consiliere pentru dependenți din Ploiești. Nu a fost ușor. A plâns, s-a enervat, a vrut să renunțe de zeci de ori. Dar încet-încet, cu ajutorul unui psiholog pe nume Radu și al grupului de sprijin, tata a început să se schimbe.

Au trecut doi ani de atunci. Tata nu a mai băut deloc. Familia noastră încă poartă cicatrici adânci, dar suntem împreună.

Uneori mă întreb: câte familii ca a mea trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să ceri ajutor? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?