Între Datorie și Dragoste: Cum Am Învățat Să Ne Sprijinim Familia

— Tata, nu mai știm ce să facem… Ne-au tăiat curentul azi. Mihai nu a mai primit salariul de două luni, iar eu… nu mai am bani nici pentru lapte la copii. Glasul Ralucăi tremura, iar ochii ei căprui, odinioară plini de viață, erau acum umbriți de oboseală și rușine.

Am rămas câteva secunde fără cuvinte. Viorica s-a apropiat de ea și a strâns-o în brațe. Eu am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când copiii noștri treceau prin greutăți, dar niciodată nu ne ceruseră ajutorul atât de direct. M-am uitat la Mihai, care stătea cu ochii în pământ, strângându-și pumnii pe genunchi.

— De ce nu ne-ați spus mai devreme? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Suntem părinții voștri. Nu trebuie să vă fie rușine.

Mihai a ridicat privirea. — Am vrut să ne descurcăm singuri… Să nu vă mai împovărăm. Știu că nu m-ai plăcut niciodată prea mult, domnule Ilie.

M-am simțit lovit. Poate că nu i-am arătat niciodată destul respect sau încredere, dar nu voiam să creadă că nu-l consider parte din familie. Viorica mi-a atins mâna sub masă, semn să nu reacționez impulsiv.

— Nu e vorba de plăcut sau nu, Mihai. E vorba că suntem aici unii pentru alții. Hai să vedem cum putem rezolva împreună.

Am decis pe loc: le-am dat banii pentru facturi și le-am făcut un pachet cu mâncare. În acea seară, casa noastră a fost plină de tăcere apăsătoare și priviri furișe. După ce au plecat, Viorica a oftat adânc.

— Ilie, trebuie să fim atenți. Să nu simtă că îi judecăm sau că îi controlăm. Au nevoie de sprijin, nu de morală.

Avea dreptate. Dar în zilele următoare, am simțit cum mă apasă gândurile: oare îi ajutăm sau îi facem dependenți? Oare Mihai chiar încearcă să-și găsească alt loc de muncă? Raluca nu mai vorbea cu noi decât despre copii și problemele lor. Parcă se formase un zid invizibil între generații.

Într-o sâmbătă dimineață, am mers la ei acasă cu niște cumpărături. Am găsit-o pe Raluca plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— Mihai… a plecat supărat. Zice că îl faci să se simtă inutil, că tu ai impresia că el nu e bun de nimic.

Am rămas blocat. Nu voiam asta! Dar poate că privirile mele sau sfaturile mele necerute îl făcuseră să se simtă așa.

— Raluca, spune-i că îmi pare rău dacă am dat impresia asta. Eu doar… vreau să vă fie bine.

A doua zi, Mihai a venit la noi acasă. A stat mult pe gânduri înainte să vorbească:

— Domnule Ilie… știu că nu sunt cel mai bun ginere. Dar încerc din răsputeri să-mi găsesc un rost. Nu vreau să trăim toată viața din mila altora.

— Mihai, nu e milă. E familie. Și eu am trecut prin greutăți când eram tânăr. Tatăl meu m-a ajutat fără să-mi spună niciodată că sunt slab. Poate că eu n-am știut să fac la fel cu tine.

A fost pentru prima dată când am vorbit ca doi bărbați egali, nu ca socru și ginere. Din ziua aceea, relația noastră s-a schimbat încet-încet. Am început să-l ajut cu CV-ul, l-am pus în legătură cu un prieten care avea nevoie de oameni la firmă.

Raluca a început și ea să lucreze part-time la o grădiniță din cartier. Copiii lor au venit mai des la noi, iar casa s-a umplut din nou de râsete și voie bună.

Dar conflictele nu au dispărut peste noapte. Într-o seară, la o masă de duminică, Viorica a izbucnit:

— Nu pot să cred că după tot ce am făcut pentru voi, nici măcar un mulțumesc nu primim!

Raluca s-a ridicat brusc de la masă:

— Dacă tot ne reproșați mereu ajutorul vostru, mai bine ne descurcăm singuri!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am ridicat și eu:

— Nu asta vrem! Dar nici voi nu vedeți cât ne doare când simțim că totul e luat ca pe ceva de la sine înțeles!

A urmat o tăcere grea. Până la urmă, Mihai a spus încet:

— Poate că nici noi n-am știut să arătăm recunoștință… Dar suntem atât de obosiți și speriați uneori încât uităm să spunem ce simțim.

În acea seară am stat toți patru la masă până târziu, vorbind despre frici, speranțe și greșeli. Am plâns împreună și ne-am iertat reciproc.

Acum, după luni de zile, lucrurile s-au mai liniștit. Mihai are un nou loc de muncă, Raluca zâmbește din nou, iar noi am învățat să fim sprijin fără a sufoca.

Mă uit uneori la poza noastră de familie și mă întreb: oare câți dintre noi știm să cerem ajutor fără rușine? Oare cât de greu e să spui „mulțumesc” celor care te iubesc cel mai mult?