Soțul meu m-a părăsit pentru alta. 15 ani mai târziu, a bătut la ușa mea cerând ajutor

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, după tot ce mi-ai făcut! am strigat, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Era trecut de ora zece seara, ploua cu găleata, iar în fața mea stătea Radu, bărbatul care îmi fusese soț timp de doisprezece ani, omul care mă părăsise fără nicio explicație pentru o altă femeie. Chipul lui era palid, hainele ude și ochii roșii de oboseală sau poate de lacrimi. În spatele lui, strada era pustie, luminată doar de felinarul galben care tremura în vânt.

— Te rog, Ana, lasă-mă să intru. Nu am unde să mă duc… Nu mai am pe nimeni.

Am simțit cum inima mi se strânge, dar am rămas neclintită. Amintirile au năvălit peste mine ca un val rece: serile în care îl așteptam acasă, mesajele ciudate pe telefonul lui, privirea vinovată când l-am întrebat direct dacă există altcineva. Și apoi, plecarea lui bruscă, fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu doi copii mici și o inimă sfâșiată.

— De ce ai venit acum? Ce vrei de la mine? am întrebat printre dinți.

— Am nevoie de ajutorul tău… Nu mai am nimic. Irina m-a dat afară. Sunt bolnav și nu știu unde să mă duc.

Am oftat adânc. Copiii dormeau la etaj, iar eu eram prinsă între furie și milă. Trecuseră cincisprezece ani de când Radu plecase cu Irina, secretara lui de la birou. Îmi amintesc perfect ziua în care mi-a spus că nu mă mai iubește și că vrea să fie fericit. Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Prietenele mele îmi spuneau să-l uit, mama îmi repeta că trebuie să fiu puternică pentru copii. Dar nimeni nu știa cât de greu era să adormi noaptea fără să plângi în pernă.

Anii au trecut greu. Am muncit ca profesoară suplinitoare la școala din sat, am făcut meditații ca să pot plăti ratele la casă și rechizitele copiilor. Rareori primeam pensia alimentară la timp; Radu avea mereu scuze: ba că nu i-au intrat banii pe card, ba că are cheltuieli cu noua familie. Copiii mei, Vlad și Ioana, au crescut cu dorul unui tată absent și cu întrebări la care nu aveam răspunsuri.

Într-o zi, Ioana m-a întrebat:

— Mama, de ce tata nu vine niciodată la serbarea mea?

Am zâmbit trist și i-am spus că tata e ocupat la serviciu, dar adevărul era că nici măcar nu o suna de ziua ei.

Acum, după atâția ani, Radu era din nou la ușa mea. L-am privit lung și am simțit cum vechile răni se deschid. Dar ceva din privirea lui m-a făcut să cedez.

— Intră, dar nu te aștepta la prea mult din partea mea.

A pășit încet în hol, lăsând o dâră de apă pe gresie. S-a așezat pe marginea canapelei și a început să plângă în hohote. Nu-l mai văzusem niciodată atât de vulnerabil.

— Ana… am greșit enorm. Irina m-a părăsit pentru un tip mai tânăr. Am rămas fără serviciu după restructurări și… am fost diagnosticat cu diabet. Nu mai am bani nici pentru medicamente.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să-i spun că merită tot ce i se întâmplă. Dar alta… poate acea parte care încă își amintea de băiatul timid pe care îl cunoscusem la facultate… voia să-l ajute.

— Și de ce crezi că eu ar trebui să te ajut? Ai uitat cum m-ai lăsat? Cum ai dispărut din viața copiilor tăi?

Radu a ridicat ochii spre mine:

— N-am uitat nimic. Am fost un laș. Am crezut că pot începe o viață nouă fără regrete, dar m-am înșelat. M-am gândit la voi în fiecare zi.

Am râs amar:

— Dacă te-ai fi gândit cu adevărat, ai fi sunat măcar de Crăciun sau de ziua lor.

A tăcut rușinat. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la tot ce pierdusem și la tot ce reușisem să construiesc singură: doi copii buni, o casă curată și liniștită, respectul colegilor mei. Dar și la cât de singură mă simțeam uneori.

Dimineața, Vlad a coborât primul și l-a văzut pe Radu dormind pe canapea.

— Ce caută el aici? a întrebat furios.

— Are nevoie de ajutor… E bolnav și nu are unde să meargă.

— Pe noi cine ne-a ajutat când el ne-a lăsat? Pe tine cine te-a ajutat când plângeai noaptea?

Nu am știut ce să-i răspund. Ioana a venit și ea, s-a uitat lung la tatăl ei adormit și a spus doar:

— Săracul… Arată bătrân.

Zilele următoare au fost tensionate. Radu încerca să vorbească cu copiii, dar ei îl evitau sau îi răspundeau monosilabic. Eu îi găteam și îi cumpăram medicamentele, dar nu reușeam să trec peste resentimentele adunate în ani.

Într-o seară, după cină, Radu mi-a spus:

— Știu că nu merit nimic din partea ta. Dar vreau să-ți mulțumesc că nu m-ai lăsat pe drumuri. Dacă vrei să mă dai afară după ce mă pun pe picioare, o să înțeleg.

L-am privit lung și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji:

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată pentru ce ai făcut. Dar nu pot fi indiferentă la suferința ta… Poate că viața ne dă uneori șansa să fim mai buni decât cei care ne-au rănit.

Copiii mei au început încet-încet să vorbească cu el. Vlad l-a întrebat despre fotbal, Ioana despre povești din copilărie. Radu le răspundea cu o blândețe pe care nu i-o știam.

Au trecut câteva luni de atunci. Radu locuiește încă la noi până își găsește ceva de muncă și o garsonieră ieftină. Relația noastră e departe de a fi vindecată, dar am descoperit că pot avea grijă de el fără să mă pierd pe mine însămi.

Mă întreb adesea: oare cât putem ierta fără să ne pierdem demnitatea? Și cât din ceea ce suntem azi se datorează rănilor pe care le-am purtat atâția ani?