Prețul unei nunți: Când dragostea rupe familia

— Nu vreau să o văd pe Ana la nunta asta! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce arunca prosopul ud pe masa din bucătărie. Mirosea a cafea arsă și a nervi întinși la maximum. Eu stăteam lipită de ușă, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi țin respirația. Vlad, fratele meu, tocmai anunțase că se va căsători cu Ana, o fată simplă dintr-un sat de lângă Bacău, pe care părinții mei nu o considerau „de nasul nostru”.

— Mamă, te rog, nu mai face așa! Vlad e fericit cu ea, am încercat eu să intervin, dar privirea mamei m-a tăiat ca un cuțit.

— Nu înțelegi, Irina! Familia noastră are un nume! Ce o să zică lumea? Să mă fac de râs în tot orașul?

Tata tăcea, cu ochii închiși și pumnii strânși pe marginea scaunului. Știam că nu-i place scandalul, dar nici nu avea curaj să-i țină piept mamei. În casa noastră din Roman, liniștea era mereu fragilă, ca o pojghiță subțire de gheață.

Vlad a venit acasă în acea seară târziu, cu ochii roșii și hainele mototolite. S-a așezat lângă mine pe pat și a oftat adânc.

— Nu mai pot, Irina. Ori vin cu Ana la nuntă, ori nu mai facem nicio nuntă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Vlad mai mult decât orice pe lume. Era fratele meu mai mare, cel care mă apăra când eram mică și mă învăța să merg pe bicicletă. Dar acum era prins între două lumi: familia noastră și dragostea lui pentru Ana.

În zilele care au urmat, casa s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama plângea pe ascuns, tata se refugia în grădină, iar eu încercam să-i împac pe toți. Am mers la Ana acasă, într-o după-amiază ploioasă. M-a primit cu ochii mari și palmele transpirate.

— Irina, eu nu vreau să vă stric familia… Dacă vreți, mă retrag…

— Nu! Nu e vina ta! Familia mea… e complicată. Dar Vlad te iubește. Și eu cred că meriți să fii fericită.

Am simțit pentru prima dată cât de greu e să fii la mijloc. Să vrei să mulțumești pe toată lumea și să nu reușești niciodată.

Când am ajuns acasă, mama mă aștepta în prag.

— Ai fost la ea? Ai văzut cum trăiesc? Fără apă curentă, fără nimic! Cum să ne amestecăm noi cu ei?

— Mamă, nu contează banii! Contează că Vlad o iubește!

A izbucnit într-un plâns isteric.

— O să mă îmbolnăvesc de inimă! O să mor de supărare!

Tata a venit și el în bucătărie. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți.

— Irina, tu ce ai face dacă ai fi în locul lui Vlad?

Nu am știut ce să răspund. M-am dus în camera mea și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, Vlad a venit hotărât.

— Facem cununia civilă doar cu Ana și câțiva prieteni. Cine vrea să vină, bine. Cine nu… asta e.

Mama a leșinat când a auzit. A trebuit să chemăm salvarea. Vecinii au început să bârfească: „Uite ce-a ajuns familia Popescu!”

În ziua cununiei, am mers cu Vlad și Ana la primărie. Erau doar câțiva prieteni și verișoara noastră, Mihaela. Mama și tata au rămas acasă. Când am ieșit din primărie, Ana plângea de fericire și tristețe în același timp.

— Îmi pare rău că nu sunt părinții tăi aici…

Vlad i-a șters lacrimile.

— Nu contează. Am ales dragostea ta.

Seara am ajuns acasă și am găsit-o pe mama stând singură la masă, cu poza de la nunta ei în față.

— Irina… poate am greșit… Dar mi-e greu să accept că totul se schimbă atât de repede…

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună.

Au trecut luni până când mama a acceptat să vorbească din nou cu Vlad și Ana. Tata s-a dus primul la ei într-o duminică și s-a întors zâmbind timid: „E fată bună Ana…”

Acum stau și mă gândesc: oare câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a prejudecăților? Merită să pierdem oameni dragi doar pentru „ce zice lumea”? Poate că uneori dragostea cere sacrificii… dar cine decide care sunt cele corecte?