Când liniștea a spart casa: Povestea unei mame între două generații

— Nu mai plânge, Ilinca! Te rog, nu mai plânge…

Vocea mea răsuna stins în bucătăria mică, unde lumina de februarie abia pătrundea printre perdelele groase. Ilinca, fetița mea de patru luni, urla cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Îmi tremurau mâinile pe biberon, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Din sufragerie, soacra mea, doamna Viorica, bombănea tare, ca să aud:

— Copiii de azi sunt răsfățați! Pe vremea mea, nu țipam așa după orice…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când îmi spunea asta. De fiecare dată când Ilinca plângea mai mult sau nu voia să doarmă la prânz, soacra mea găsea de cuviință să mă corecteze. „Nu știi să fii mamă”, părea să spună fiecare privire a ei. Iar eu… eu nu mai știam cine sunt.

Soțul meu, Radu, era la serviciu. Lucram amândoi la bancă înainte să nasc, dar eu am rămas acasă cu copilul. El venea târziu și obosit, iar discuțiile noastre se rezumau la „Cum a fost azi?” și „Ce facem de mâncare?”. În rest, tăcere. În fiecare zi mă simțeam tot mai singură.

În acea după-amiază, când Ilinca nu se mai oprea din plâns, am ieșit pe hol cu ea în brațe. Soacra mea stătea pe canapea, cu mâinile încrucișate.

— Dă-mi copilul! Tu nu știi ce să-i faci. Lasă-mă pe mine!

Am ezitat. Îmi venea să țip: „E copilul meu!” Dar vocea mi-a ieșit slabă:

— Mulțumesc, dar încerc să o liniștesc eu…

— Ai văzut că nu poți! Pe vremea mea, copiii erau cuminți. Nu-i țineam toată ziua în brațe! Așa îi răsfeți…

M-am simțit mică, vinovată. Poate chiar greșeam. Poate chiar nu eram o mamă bună. Am intrat în dormitor și am tras ușa după mine. Am plâns împreună cu Ilinca până am adormit amândouă.

Seara, când Radu a venit acasă, l-am auzit vorbind încet cu mama lui:

— Las-o pe Ana în pace… E greu cu copil mic.

— E greu pentru că nu știe! Eu am crescut trei copii fără atâtea mofturi.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era doar despre mine și Ilinca. Era despre două lumi care nu se mai întâlnesc: lumea mamei mele și a soacrei mele, unde copiii trebuiau să fie cuminți și mamele nu aveau voie să plângă; și lumea mea, unde voiam să fiu ascultată și ajutată, nu judecată.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Soacra mea intra peste mine în cameră fără să bată la ușă:

— Iar plânge? Ce-i faci copilului?

Uneori îi răspundeam calm. Alteori izbucneam:

— Nu-i fac nimic! E doar obosită!

Într-o seară, după ce Ilinca adormise în sfârșit, am ieșit pe balcon și l-am sunat pe tata.

— Tată… nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

Vocea lui blândă m-a liniștit puțin:

— Ana, fiecare generație are luptele ei. Dar tu știi cel mai bine ce are nevoie copilul tău.

Am plâns iar. Mi-era dor de mama. Mi-era dor de mine.

A doua zi dimineață, soacra mea a venit la mine cu o cană de ceai.

— Uite… poate te ajută să te liniștești.

Am privit-o surprinsă. Pentru prima dată părea sincer îngrijorată.

— Știu că e greu… Dar și eu am trecut prin asta. Doar că pe vremea mea nu aveam voie să spunem că ne e greu.

M-am uitat la ea altfel. Sub masca de severitate era tot o femeie care fusese singură cu copiii ei.

— Mulțumesc… Poate putem încerca împreună.

A dat din cap și a ieșit fără alte vorbe.

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu deschis.

— Radu… simt că mă pierd. Nu pot face față singură la toate astea. Și mama ta…

M-a privit lung:

— Știu că e greu cu ea aici… Dar nici eu nu știu cum să gestionez totul. Poate ar trebui să vorbim toți trei.

A fost pentru prima dată când am simțit că nu sunt complet singură.

Seara ne-am așezat toți trei la masă. Am vorbit despre copil, despre oboseală, despre frici și dorințe. Soacra mea a recunoscut că îi e greu să vadă lucrurile schimbându-se atât de repede. Eu am spus cât de mult mă doare când mă simt judecată.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Dar ceva s-a schimbat: am început să ne ascultăm unii pe alții.

Ilinca încă mai plânge uneori fără motiv. Eu încă mă simt uneori pierdută între două lumi care nu se înțeleg. Dar acum știu că nu sunt singură.

Mă întreb adesea: Oare cât din ceea ce credem că e tradiție ne ajută cu adevărat? Și cât ne ține prizonieri în tăcere și vinovăție? Poate că adevărata familie începe atunci când avem curajul să ne spunem durerile cu voce tare.