Între două mame: Povara alegerii

— Ivana, nu pot să cred că faci asta! Tu chiar alegi pe altcineva în locul mamei tale?

Vocea mamei mele, Elena, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Era seară târzie, iar eu stăteam pe scaunul vechi de lângă masă, cu mâinile strânse în poală. Simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept, ca o palmă.

— Mamă, nu aleg pe nimeni… Pur și simplu are nevoie de mine. Nu are pe nimeni altcineva, am încercat să-i explic, dar vocea mi se frângea la fiecare silabă.

— Și eu? Eu ce sunt? Eu nu am nevoie de tine? După tot ce am făcut pentru tine…

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng, nu voiam să-i arăt cât mă doare. Dar adevărul era că mă simțeam sfâșiată între două lumi. Pe una o cunoșteam de când mă știu, pe cealaltă am învățat s-o iubesc prin bărbatul meu, Radu.

Totul a început acum trei luni, când Maria, soacra mea, a suferit un accident vascular cerebral. Radu era plecat la muncă în Germania și nu putea veni acasă decât peste două luni. Maria nu avea frați sau surori, iar rudele ei erau bătrâne sau plecate prin țară. Am simțit că nu pot s-o las singură. Am renunțat la jumătate din normă la serviciu și m-am mutat temporar la ea, într-un apartament vechi din cartierul Dacia.

Mama n-a putut accepta asta. Pentru ea, era ca și cum aș fi trădat-o. În fiecare zi mă suna să-mi spună cât îi e dor de mine, cât de greu îi e fără ajutorul meu la piață sau la doctor. Dar niciodată nu mă întreba cum mă simt eu.

Într-o seară, după ce i-am schimbat Mariei pansamentele și i-am dat medicamentele, am ieșit pe balconul mic, cu vedere spre blocurile cenușii. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, știu că ți-e greu. Dar și mie îmi e greu. Te rog să mă înțelegi…

— Nu vreau să aud! Ai uitat cine te-a crescut? Ai uitat cine a stat nopți întregi lângă tine când aveai febră?

Am închis ochii și am inspirat adânc. M-am simțit mică, vinovată și neputincioasă. Maria mă striga din dormitor:

— Ivana, vino puțin! Nu pot să mă ridic…

M-am dus la ea. Avea ochii umezi și mâinile tremurânde.

— Îmi pare rău că te chinui atâta… Dacă ar fi fost Radu aici…

— Nu-i nimic, mamă Maria. Suntem împreună, trecem peste toate.

Mi-a zâmbit slab și mi-a strâns mâna. În acele momente simțeam că fac ceea ce trebuie. Dar când rămâneam singură cu gândurile mele, vinovăția mă rodea ca un vierme.

Într-o duminică dimineață, mama a venit neanunțată la apartamentul Mariei. A intrat val-vârtej și a început să inspecteze totul cu privirea critică.

— Aici stai tu acum? Printre medicamente și miros de spital?

Maria încerca să se ridice din pat să o salute, dar mama i-a făcut semn să stea jos.

— Nu trebuie să vă deranjați… Ivana știe că locul ei e acasă la mine.

Am simțit cum tensiunea crește între ele ca un fir electric. Am încercat să detensionez atmosfera:

— Mamă, hai să bem o cafea împreună…

— Nu vreau cafea! Vreau fata mea înapoi!

Maria a oftat adânc.

— Elena, știu că ți-e greu… Dar crede-mă, nu vreau să o țin aici cu forța. Dacă vrei să o iei acasă, ia-o…

M-am uitat la ele: două femei obosite, fiecare cu durerea ei. M-am simțit prinsă ca într-o capcană fără ieșire.

După acea vizită, mama nu mi-a mai vorbit o săptămână. Îmi trimitea doar mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Ai grijă de tine.” Dar niciun „Te iubesc” sau „Mi-e dor de tine”.

Într-o noapte am visat că eram copil din nou și mama mă ținea în brațe. M-am trezit plângând și am simțit un gol imens în suflet.

Când Radu s-a întors acasă, a găsit o soție epuizată și o mamă bolnavă care depindea de mine pentru orice gest mărunt. A încercat să mă ajute cât a putut, dar conflictul cu mama mea îl depășea.

— Ivana, poate ar trebui să vorbești din nou cu mama ta… Poate dacă îi explic eu…

— Nu cred că vrea să audă altceva decât ce vrea ea…

Într-o zi am primit un telefon de la vecina mamei:

— Ivana, vino repede! Mama ta a leșinat pe scara blocului!

Am fugit cât am putut de repede. Am găsit-o pe mama întinsă pe pat, palidă și slăbită.

— Mamă… iartă-mă… Te rog…

Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Mi-a fost dor de tine… Atât de dor…

Am stat lângă ea toată noaptea. Atunci am înțeles că nu pot fi totul pentru toți. Că uneori iubirea doare și te pune să alegi între două inimi care bat pentru tine.

Acum încerc să împart timpul între ele. Sufletul meu rămâne însă sfâșiat între datorie și dragoste.

Oare există vreodată o alegere corectă? Sau suntem condamnați să purtăm mereu povara vinovăției atunci când iubim prea mult?